MB MUSIC RADIO

ACUM:



ASCULTA:
tunein    tunein

RECENT

Navigation

Despre autoeducatie

Despre subiectul de fata trebuie sa recunosc ca a trebuit sa lucrez pentru cineva. Desi  este un eseu, acesta are cateva parti interesante cu care sunt si eu de acord si care mi-au trezit atentia asupra subiectului, chiar daca in prima parte nu am avut puterea sa ma concentrez pentru a il intelege.

Documentul este cam stufos, cam vreo 10 pagini  de document word, si initial am vrut sa il impart in mai multe parti, dar cum el ar putea starni interes pentru studenti care fac module de pedagogie, am ales sa nu ii chinui si sa il pun pe tot aici.

Autoeducaţia
Autoeducţia reprezintă o direcţie de evoluţie a activităţii de formare –dezvoltare a personalităţii umane care implică transformarea obiectului educaţiei în subiect al educaţiei capabil de autoevaluare şi autoproiectare pedagogică.
Definirea autoeducaţiei, la nivelul unui concept pedagogic fundamental, presupune înţelegerea funcţiei şi structurii specifice activităţii de (auto)formare – (auto)dezvoltare a personalităţii umane.
Funcţia principală a autoeducaţiei angajează transformarea obiectului educaţiei în subiect al educaţiei în urma unui proces care implică valorificarea unui ansamblu de acţiuni educaţionale proectate şi realizate permanent la un nivel calitativ superior, într-o perioadă de timp determinată. Aceasta presupune:
- (auto)proiectarea – (auto)realizarea unei “educaţii pentru sine”;
- Autoformarea individualizată (care implică valorificarea deplină a propriei experienţe , fără interferenţa altor/altei medieri);
- “Autoformarea metacognitivă” (care vizează capacitatea de “a învăţa să înveţi”/ educabilitate cognitivă independentă de conţinutul învăţării );
- Autoformarea permanentă (care angajează capacitatea de asumare a sarcinilor centrate asupra propriei formări, specifice fiecărei vârste şcolare şi prescolare).
Structura autoeducaţiei evidenţiază existenţa unor elemente comune, aproape identice, situate la nivelul structurii acţiunii educaţionale. Diferenţa specifică provine din poziţia diferită a “obiectului educaţiei”, care în cazul “autoeducaţiei ” devine “subiect” al propriei sale activităţi de formare – dezvoltare a personalităţii, respectiv “subiect” al procesului de autoformare – autodezvoltare a personalităţii.
Saltul calitativ este marcat la nivelul structurii acţiunii educaţionale prin conexiunea inversă internă realizată, care probează capacitatea , dobândită de “obiectul educatiei”, de autoevaluare a rezultatelor şi de autocunoaştere a resurselor propriei sale activităţi.
Prin interiorizarea deplină a acţiunii educaţionale eficiente aceasta capacitate poate evolua în direcţia autoproiectării pedagocice a unor mesaje educaţionale orientate spre (auto) formare – (auto)dezvoltare permanentă a obiectului educaţiei.Este momentul în care obiectul educaţiei devine efectiv subiect al educaţiei.
Conţinutul autoeducaţiei reflectă raporturile dintre activitatea de formare – dezvoltare şi activitatea autoformare-autodezvoltare a personalităţii umane, raporturi mediate calitativ prin intermediul “educaţiei permanente”. Astfel, “a educa în perspectiva educaţiei permanente înseamnă, în esenţa, a determina un autentic proces de autoeducaţie” (Toma, Steliana).
Raportul educaţie – autoeducaţie construieşte practic un nou echilibru între factorii externi şi factorii interni ai activităţii de formare – dezvoltare a personalităţii, factori situaţi pe o linie de evoluţie ascendentă. Astfel educaţia, aflată iniţial alături de mediu în ipostaza unui factor extern, devine treptat – prin educaţie permanentă şi autoeducaţie – un factor intern stabil , care reflectă, la nivel funcţional şi structural , capacitatea intrinsecă a personalităţii umane de autoperfecţionare continuuă a activităţii sale individuale şi sociale.
Educaţia asigură, la acest nivel atingerea scopului pedagogic fundamental al organizaţiei şcolare moderne şi post moderne: “a face din obiectul educaţiei subiectul propriei sale educaţii, din omul care capată educaţie, omul care se educă el insuşi” (Faure, Edgard şi colaboratorii. 1974, p. 220).
Conţinutul autoeducaţiei poate fi analizat din perspectiva procesului de dezvoltare a personalităţii în diferite etape ale vieţii (Barna, Anrdrei. 1995). În acest context , autoeducaţia, în calitatea sa de “activitate desfaşurată în scopul perfecţionării propriei personalităţii”, are simultan :
- un caracter subiectiv, reprezentând un produs al educaţiei superior proiectată, organizată, coordonată, autoperfecţionată;
- un caracter autoreglator, reprezentând saltul funcţional de la conexiunea inversă externă (subiect - obiect), la conexiunea inversă internă (subiect-subiect);
- un caracter corelativ, reprezentând legătura structurală existenţa între autoinstruire – autoinstruire permanentă – autoeducaţie – autoeducaţie permanentă;
- un caracter procesual, reprezentând linia de continuitate dintre etapa auto-educaţiei potenţiale şi etapa autoeducaţiei reale, posibilă după dobândirea “conştiinţei de sine, în jurul vârstei de 16 ani”.
Metodologia autoeducaţiei avansează “un model filosofic al educaţiei ” bazat pe reflecţie, dar şi “un model economic” bazat pe folosirea cu maximă eficienţa a timpului educaţiei. Aceste modele dezvoltă la nivelul sistemului educaţional (şcolar, extraşcolar, postşcolar) patru categorii de metode de cultivare a autoeducaţiei:
- metode de autocontrol: autoobservaţie, autoanaliză, introspecţia;
- metode de autostimulare: autoconvingerea, autocomanda, autocritica, autosugestia, comunicarea prin interacţiune, exemplul, jocul individual şi colectiv, autoexersarea;
- metode de autoconstrângere: autodezaprobarea, autocunoaşterea, autorenunţarea şi autorespingerea;
- metode de stimulare a creativităţii: strategii creative de tip didactic, lectura – scrierea creativă, asocierea de idei, planul rezumativ, autovaluarea, autoaprobarea şi autoavertismentul.
Reactualizarea unui “model psihologic” de abordare a educaţiei permite avansarea următoarei taxonomi a strategiilor angajate în autoformarea – autodezvoltarea personalităţii umane:
- metode şi procedee de stimulare a proceselor intelectuale (integrare pedagogic la nivel de: autoconvingere, autosugestie); metode şi procedee de stimulare a proceselor afective (integrate pedagogic la nivel de autostimulare, autocondamnare, autodepăşire); metode şi procedee de stimulare a proceselor volitive (integrare pedagogică la nivel de autointeriorizare, autocomandaăm autoaprobare).
Problematica autoeducaţiei abordabilă în condiţiile societăţii contemporane, angajează noi reconsiderări conceptuale şi metodologice :
- calrificarea raportului dintre “etero educaţie” (educaţia prin alţii) şi “autoeducaţie” (educaţia prin sine) în termeni de interacţiune educaţie eficientă , bazată pe autocunoaştere şi autoevaluare, egal premisa autoeducaţiei.
- Eliminarea polarităţilor exclusiviste (între “eteroeducaţie” şi “autoeducaţie”) sau absolutiste (ruperea educaţiei de autoeducaţiei) sau din contră trasarea educaţiei doar ca autoeducaţie, egal condiţia autoeducaţiei;
- Conştientizarea importanţei “idealului de viaţa” pentru declanşarea şi desfăşurarea corectă a procesului de autoeducaţie.
Autoeducaţia ca împlinire culturală şi morală de sine a omului ca fiinţă liberă şi creatoare, animată de adevăr, de luciditate şi curaj, de bine şi frumos, omul se află în faţa uneia dintre cele mai răscolitoare necesităti spirituale: ”să aibă conştiinţa ca ii lipseşte ceva, pentru ca să caute a depăşi starea de fapt” (Rosca, D.D.)
Civilizaţia secolului 21 a afectat natura umană , relaţia dintre oameni, echilibrul între creaţiile materiale şi creaţiile spirituale, ceea ce înseamnă ca problematica autoeducaţiei ca împlinire de sine nu poate fi privită în afara istoriei, ca realitatea concretă a omului, în afara istoricităţii omului , ca trăsătura fundamentală a structurii lui, inclusiv în afara subiectivizării individului văzuta din om. Spre exemplificare sunt alarmante pentru destinul omului, pentru sănătatea mintală şi echilibrul său psihic :
- utilizarea greşită a ştiinţei şi tehnicii;
- poluarea neimaginabilă în proporţii şi care devorează mediul de existenţa al omenirii;
- subterfugiul drepturilor omului pentru pretenţii teritoriale şi tragediile pe care le generează etc.
Dimensiuni ale autoeducaţiei ca realizare de sine a omului
Într-un sens general acestea sunt dimensiunea individuală şi dimensiunea socială.
În dimensiunea ei individuală, realizarea de sine se prezintă ca acţiune de dezvoltare a potenţialului creativ uman şi a acapacităţii omului pentru autodepăşire, pe seama unui scop de viaţa care să fie simultan, binele individual şi binele colectiv. În această privinţă autoeducaţia este în relaţie cu înţelegerea persoanei ca sistem al actualizării de sine în acitivtate, in conformitate cu propria natură.
Potrivit lui Abraham Harold Maslow, această actualizare se prezintă în termeni uşor definiţi ca trebuinţă “de a deveni tot mai mult şi mai mult ceea ce eşti, de a deveni orice eşti capabil să devii” (Psychology, 1978 ).
În dimensiunea ei socială realizarea de sine a omului vizează integrarea în valorile unui sistem social şi adaptarea la exigenţele comportamentale ce decurg din acestea.
Negarea consecventă a nerăbdării, a bruscheţii, repudierea exceselor absurdului agresiv este semn de sănătate şi maturitate intelectuală care alimentează regăsirea şi împlinirea morală de sine a omului, liniştea şi revărsarea în acţiune, străine fanatismului de orice fel şi criteriului unic sau lipsei de criterii în viaţa. “Să ne lăsăm ispitiţi nu de ceea ce năzuim să fim – sublinia Vulcănescu – ci de ceea ce suntem ”
Acestui “ceea ce suntem” îi atribuim câteva repere axiologice care deschid calea identificării unor componente ale mecanismului realizării de sine a omului:
- un scop sau sens al vieţii, să fi tu însuţi, creindu-ţi un univers valoric;
- un plan al realizării şi recreeri de sine;
- un model de personalitate dintr-o multiplicare a acestora (nu se poate pleda pentru unul unic);
- o maniera statornica de realizare : nu prin conjunctural, ci prin munca şi competenţa.
Compononenţe ale procesului realizării de sine
Se poate vorbi de existenţa mai multor componenţe ale acestui proces: autoinvăţarea valorilor culturii, legăturile cu semenii, autoperfecţionarea profesională, automodelarea motrică a comportamentului etc.
Sunt componenţe intrinseci ale existenţei umane şi ale autoeducaţiei de înscriere a acesteia că realizarea de sine în firescul dezvoltării personalităţii omului: să înveţi să traieşti creativ şi cu inventivitate în armonia valorilor şi în solidaritatea acestora. Prin această linie de comportament încercăm că oameni să ne afirmăm intelectual şi volitiv, prin a da în viaţă maximum din ceea ce putem să oferim.
Componente ale realizării de sine
a) autoînvăţarea valorilor culturii
Trebuinţa de cultură se poate asocia în mediul şcolar şi în general cu rezultatele bune global la învăţatura şi în profesiune, cu interesul elevilor pentru obiectele de învăţământ şi performanţele în munca în profesie.
În mica măsura însă este cercetata componenţa morala a ănvăţarii ca acţiune pentru sine şi pentru societate. Este o componenţa de o deosebită importanţa pentru că deţine o psiholiogie morală orientată spre ceva, a cărei indicator principal, este calitatea conştiinţei de sine a celui care învaţă. În acest sens realizarea sau neîmplinirea de sine în procesul învăţării este un proces de valorificarea unor calităţi ale individualităţii (conştiinciozitate, aptitudini, talent etc) în funcţie de nivelul său inegalitatea de receptare a sensului învăţării. Pentru sprijinirea unui astfel de proces în locul nivelării sau egalizării capacitătilor de învăţare a elevilor este benefică recurgerea la diferenţierea activităţii de învăţare (atât în ceea ce priveşte conţinuturile ei cât şi în privinţa metodelor şi manierei de îndrumare şi realizare a învăţarii).

b) Legătura cu semenii.
Procesul construcţiei de sine nu este rupt de relaţia umană în general , de relaţia interpersonală de influenţare intelectuală şi afectivă în special. În teoriile personalităţii relaţia interpersonală este de natura psihologică şi socioculutrală, sursele ei fiind apropierea, asemenarea atracţia fizică şi reciprocitatea exprimabile prin imitare sau modelare în sens de copiere a atitudinilor şi valorilor comportamentelor altora prin obedienţa sau conformare la anumite valori şi norme sociale.
Aceasta relaţie este inseparabilă de explicarea organizării comportamentului în sensul orientării către un scop şi de variabilitatea în interiorul persoanei umane, în sensul stabilităţii personalităţii, în funcţie de timp şi situaţiile particulare de viaţă. Omul este o fiinţă care nu trăieşte singuratic decât în situaţii limită. Singurătatea este un mod deficitat de existenţa umană.
Esenţa socială a autoeducaţiei
Ca forţe motrice a dezvoltării psihicului uman, autoeducaţia propulsează individul spre o etapă superioară într-o interacţiune cu lumea înconjurătoare spre o nouă treaptă în procesul devenirii sale. Autoeducându-se individul iși deschide noi posibilitati de actiune asupra lumii înconjuratoare, precum și de autocunoaștere. Prin transformarea lumii sale interne (aptitudini, idealuri, motivații, aspirații etc), ființa umană devine capabilă de a își modifica și amplifica cerințele față de lumea externa, de a influența chiar și caracterul relațiilor sale cu lumea înconjurătoare.
Preocupându-se de autoeducație, omul urmărește atât scopuri sociale cât și individuale, se afirmă nu numai pentru el însuși ci și pentru societate. El folosește condițiile create de societate pentru a se perfecționa și totodată devine astel mai util societății.
Sociologii susțin că omul este cu atât mai om cu cât este mai ancorat în viața socială, este mai deschis spre colectivitate cu cât da și primește mai mult, cu cât este subiectul mai multor relații sociale, cu cât asimilează sau își însusește prin educație și autoeducației mai mult din avuția culturală a societății și cu cât dă în schimb societății din sine însuși.
Arta autoeducației nu se însusește de unul singur, viața în colectiv, relațiile interumane oferă modele , emulație, prilejuri de autor reciproc, de control. Este și motivul pentru care medicii recomandă în cazul curei de slăbire, a regimului alimentar etc, constituirea unor grupuri de prieteni care se întrec în respectarea programului a regimului stabilit.
Influența reciprocă a prietenilor, a membrilor micogrupurilor și colectivului joacă un rol important. Renumitul om de știință german Max Delbruk remarca pe bună dreptate: “s-a scris de atâtea de ori și atât de mult despre prietenie, dar nu cred să se fi stabilit îndeajuns faptul că trăsături intelectuale, morale, ori de voință ale prietenilor apropiați, oameni de care te simți legate prin mii de fire, se înscriu în structura personalității tale.”
Tendința spre autoperfecționare este strâns legată de nivelul dezvoltării intelectuale și morale a individului, de gradul de instruire și calificare profesională a acestuia și îndeosebi de caracterul relațiilor sale cu mediul socio-cultural.
Subiecții care neagă influența colectivului asupra autoeducației, fie că fac parte din categoria celor introvertiți, izolați social, fie sunt integrați în colective insuficient de bine organizate, fie în sfârșit nu conștientizează influența exercitată asupra lor de colectiv, cum este cazul preadolescenților.
Fără a minimaliza rolul unor factori ca : familia, personalități cultural-știițifice, colegi, prieteni etc, se constată că influența cea mai profundă asupra formării tineretului se exercită prin zona cea mai apropiată a mediului social care pentru elevi reprezintă colectivul clasei, pentru studenți grupa/anul de studii, iar pentru angajați formația de lucru .
Influența mai pronunțată a colectivului de muncă se explică atât prin timpul mai îndelungat petrecut în cadrul acestuia cât mai ales prin rolul formativ deosebit al muncii care are un caracter social mai pronunțat decât activitatea de învățare.
Tinerii, și nu numai, pasionați cu adevărat de autoeducație, doritori să își extindă orizontul de cunoștiințe reușesc să învingă influența nefastă a celor care nu manifestă nici un interes pentru pregătirea culturală, pentru autoperfecționare în ansamblu, așa cum se va desprinde și din exemplul de mai jos.
“În cadrul colectivului în care lucrez, discuțiile, foarte rar au ca obiect probleme de știință, arta, literatura. Sunt cazuri în care, ca să poți vorbi cu o colegă sau un coleg despre o carte citită de curând, trebuie să te ferești de anumiți colegi (zeflemiști), care pot adresa doar o remarcă ironică. Aceasta atmosferă ma face să perseverez și mai mult în a mă cultiva pentru că îmi dau seama de anacronismul unor asemenea concepții.”
Influența colectivului asupra preocupărilor autoformative vizează mai multe directii, atât din punct de vedere al conținutului autoeducației (imbogațirea cunoștiințelor, formarea unor calități și trăsături de voința și caracter, înlăturarea deprinderilor și obișnuințelor negative), cât și sub aspectul importanței sociale a obiectivelor urmărite.
Colectivul are un rol deosebit în stimularea preocupărilor autoformative ale tinerilor și nu trebuie uitat că procesul de autoeducatie ține de resorturile intime ale personalității, fiind o problemă delicată. Orice intervenție lipsită de tact, de ințelegere și chiar de delicatețe poate aduce daune cu greu reparabile acțiunii de autoformare a tinerilor.
Autoeducația între posibilitate și realitate



Ideea autoformării personalității umane nu este nouă, omul reprezintă ceea ce singur a făurit din propria lui ființă. Indemnuri de genul celor: “Cunoște-te pe tine însuți!”, “Creează-te pe tine însuți!” au fost formulate cu mii de ani în urmă. O legenda antică compară omul cu o corabie ingenuos construită, pregatită de la natura cu tot ce ii este necesar pentru o lungă călătorie. Dar această “construcție” programată ingenuos, spune legenda, deseori își pierde funcționalitatea, fie din cauza utilizării neraționale, fie dimpotrivă din lipsă de utilizare . Știința modernă (care reunește peste 40 de domenii ce studiază ființa umana sub diferite aspecte) demonstrează că aproape fiecare om potențial este foarte dotat. Majoritatea dintre noi însă, avem o atitudine nefirească delăsătoare față de posibilitățile noastre potențiale.
Unele cercetări în domeniul fiziologiei, psiholiogiei ți socioliogiei evidențiază capacitățile imense ale creierului uman de a stoca și prelucra informații. Pornind de la rezultatele cercetărilor specialiștii apreciază că un om cu capacități obișnuite dacă ar folosi numai 50% din posibilitățile sale intelectuale, ar izbuti să vorbească 20-30 de limbi, să își însușească cursurile de la 10-15 facultăți. Nu se poate preciza în ce măsura aceste estimari sunt realiste, usor de transpus în practică în contextul vieții atât de trepidante contemporane, dar scoțand în evidența opiniile acestor cercetători se poate aprecia că omul nu folosește decât aproximativ 10% din potențele sale fizice și psihice. Diferența între posibilitătile pe care le utilizează omul și cele de care dispune este tocmai diferența între ceea ce este omul și ceea ce poate devein prin autoperfecționare, este diferența între posibilitate și realitate.
Viața ne-a oferit suficiente exemple de autoperfecționare în toate domeniile (intelectual, fizic, cultural etc) și la toate vârstele, exemplu care confirmă cu puterea de neinvins a faptelor, rolul deosebit al autoeducației în formarea personalității.
Un domeniu în care progresele înregistrate pe linia autoperfecționării permanente a personalității sunt mai evidențe, putând mai ușor cuantificate este cel al sportului de performanță. Dar nu numai personalități sportive ci și cele științifice, politice, cultural etc iși datoresc realizările muncii persverente de autoeducație.
Personalitățile de seama că și geniile nu se nasc și nu se creează, ci se autocreează. Tocmai în acest sens trebuie interpretată remarca lui Edison potrivit căreia talentul este 99% transpirație și 1% inspirație. Se cunosc numeroase cazuri de seamă care nu au beneficiat de o instruire și o pregătire școlară sistematică, nivelul la care s-au ridicat fiind exclusiv datorat operei de autoformare și automodelare. Un asemenea exemplu ni-l ofera viața și activitatea lui B. Franklin. Deși nu a urmat școala decât 2 ani, prin autoinstruire, s-a ridicat la cea mai înaltă treaptă de cultură pe care un om a putut-o avea în secolul său și căruia 24 din cele mai vestite universități și societăți științifice i-au acordat titlul de doctor honoris causa, pe când se afla încă în viață.
B. Franklin reprezintă un remarcabil exemplu de autoeducație și din punct de vedere moral. Are meritul de a fi elaborat o metodologie originală de autoformare morală. “Imi formai – spune B. Franklin – planul îndrăzneț și anevoios de a ajunge la morală. Doream să îmi petrec viața fără nici o greșeală și să mă feresc de toate relele la care aplicațiunea naturală, societatea și deprinderea puteau să mă îndemne”.
Istoria științei și culturii a înregistrat numeroase descoperiri științifice făcute de oameni pentru care domeniul respectiv nu a fost legat de profesiunea lor. Se cunosc, de asemenea, personalități politice, istorice, științifice și culturale care au activat în mod permanent în mai multe domenii. Spre exemplu Ion Ionescu de la Brad, întemeietorul știintei agricole din Romania, s-a remarcat și ca economist, statistician și traducător. La vârsta de 19 ani știa limba franceza, greaca și latina, traducea cărti din aceste limbi. Mai târziu a învățat turca, germana și italiana.
Un alt exemplu în acest sens îl reprezintă entomologul fracez J.H. Fabre care este și autorul unor lucrări de popularizare a științei. De asemenea cunoscutul chirurg B. L. Smirnov, s-a remarcat și ca traducător. A lucrat peste 30 de ani la traducerea epopeii sanscrite, Majabharata.
În cele mai multe cazuri procesul de autoformare ăncepe în tinerețe, însoțind, completând și desăvârșind influențele educaționale ale factorilor externi. Astfel renumitul savant german Karl Ziegler, laureat al PremiuluI Nobel, arată că încă din anii de școala a înțeles că fiecare oră din viață contează imens și are o valoare de neinlocuit.
Matematicianul francez Gaspard Monge, la vârsta de 14 ani a realizat o pompă de incendiu care a stârnit admirația tuturor. Fiind întrebat cum a reușit fără vreo călăuza, fără vre-un model, să ducă la bun sfârșit o asemenea lucrare, a răspuns: “Aveam două căi spre succes, care nu dau greș – o tenacitate invincibilă și degetele care îmi traduceau gândirea cu o fidelitate geometrică ”.
Sunt destul de numeroase producțiile științifice, literare, muzicale realizate la vârste timpurii. Ele se datoresc nu numai talentului preocupării personalităților respective de autocultivare de la vârsta cea mai fragedă. Astfel Edison, Marconi, Stephenson, Traian Vuia s.a. au elaborat valoroase invenții tehnico-stiintifice încă la vârsta adolescenței. Mihai Eminescu a scris poezia “La mormântul lui Aron Pumnul” la 16 ani, iar Nicolae Labiș a publicat poemul “Moartea căprioarei” la 17 ani.
Muzica si picture au cunoscut de asemenea, productii de precocitate valoroase. Mozzart este binecunoscut ca geniu timpuriu, Schubert a scris opera “Aleko” la vârsta de 19 ani iar Enescu avea la 17 ani 20 de lucrări geniale. De asemenea, în domeniul picturii N. Grigorescu, Gh. Tătărscu s.a aveau producții remarcabile la vârsta de 18 ani.
Istoria dezvoltării științei și culturii ne ofera și exemple de personalități care datorită unor condiții de natura obiectivă sau subiectivă numai treptat au reușit să pună în valoare talentul cu care i-a înzestrat natura. Astfel celebrul naturalist evoluționist Georges Louis Leclerce de Buffon, în tinerețea sa trecea drept un om cu talente mijlocii. Spiritul său s-a calit încet și s-a produs lent dar temeinic. Poate și datorită faptului că era după aprecierea biografilor săi-lucru greu de crezut-lenevos din fire. Debarasându-se de lipsurile ce îl caracterizau, prin munca asiduuă și perseverența Buffon devine un savant de renume mondial, fiind unul din întemeietorii învățăturii despre dezvoltarea naturii organice.
Capacitatea de a se autoperfecționa și de a creaa, nu rareori, se menține până la o vârstă înaintată. Realizările deosebite ale unor oameni de seamă, deseori cu mult după vârsta pensionări sunt dovezi concludente. Astfel Grahmann Bell a rezolvat problema echilibrului la avioane la 70 de ani, Bernard Schaw a scris piesa “Căsuța cu mere” la 75 de ani, Benjamin Franklin a adresat Congresului American apelul privind abolirea scalviei când a împlinit vârsta de 84 de ani iar Vecellio Tiziano a pictat celebra sa pânză “Bătălia de la Lepanto” la 95 de ani.
Studiind îndeaproape metodele cercetătorilor și felul lor de viață am învățat multe… în ceea ce îl privește pe omul meu, cu cât îl cunoșteam mai bine, cu atât îl indrăgeam mai mult, notează Fleming.
Procesul de autoformare îți dovedește eficiența atât în domeniul autoinstruirii, formării trăsăturilor de voință și caracter cât și în cazul înlăturării defectelor fizice, anatomice-ereditare sau apărute în urma unor accidente. Renumitul aviator român Gheorghe Bănciulescu, în urma unui accident, și-a pierdut ambele picioare, și cu proteze, printr-o voință extraordinară, prin exerciții sistematice, a reușit din nou să piloteze avionul și să înregistreze performanțe deosebite.
Atletul Valerii Brumel, în urma accidentului suferit credea că nu v-a mai putea să umble. El a dat însă dovada de o adevarată bărbăție suportând câteva operații foarte complicate. Apoi, neținând seama de durere, a început să se antreneze până a reușit să atinga nivelul performanțelor dinaintea accidentului.
Preocupările de autoeducație sunt mai pronunțate la marii descoperitori, oameni de seamă, performerii sportivi. Asemenea preocupări sunt însă necesare oricărei persoane și cu atât mai mult tinerilor aflați încă în procesul de formare și maturizare.
De autoeducație au nevoie în mod deosebit educatorii, în sensul cel mai larg al cuvântului(toți care au menirea de a contribui într-un mod sau altul la modelarea tinerelor generații).
Numai având în atenție noi înșine, în permanență, propria noastră desăvârșire, putem stimula asemenea preocupări la cei pe care direct sau indirect dorim să îi formăm.
Exemplele prezentate ca și multe altele, evidențiază cu pregnanța posibilitățile imense ale ființei umane de a se perfecționa. Ele ne demonstrează totodată că, pentru a deveni o realitate, autoperfecționare presupune un efort continuu, preocupare permanență pentru autodepășire. Aceste eforturi sunt însă pe deplin răsplătite pentru că “nu există” o sursa mai bogată de satisfacții decât aceea de a te simți opera propriei tale personalități și sculptor al propriei tale ființe. (Acad. V. Pavelcu)

Bibliografie
Cristea, Sorin – Dictionar de pedagogie. Editura Litera Educational, Chisinau, 2002.
Barna, Andrei – Autoeducatie-Autoinstruire, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1984.
Barna, Andrei – Alegerea profesiunii si autoeducatia preadolescentului. In “Revista de pedagogie, nr. 10/1989”.
Barna, Andrei – In puterea noastra. Autoeducatia, Bucuresti, Editura Albatros, 1989.
Nastasescu-Cruceru, S. Toma, S. – Pregatirea elevilor pentru autoeducatie. Bucuresti, Centrul de multiplicare al Universitatii Bucuresti, 1984
Share

loading...

Chirea Bogdan

Posteaza comentariu:

0 comments:

Comentariul va fi postat dupa aprobare