Se afișează postările cu eticheta descopera romania. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta descopera romania. Afișați toate postările

Vizită în Delta Văcărești [video]

Niciun comentariu

luni, septembrie 19, 2022

Delta Văcărești

Parcul Natural Văcărești sau Delta Văcărești este prima arie protejată urbană din Romania și cel mai mare spațiu verde al capitalei. Aici s-a format un ecosistem acvatic cu întinderi de mlaştini, ochiuri de apă, stufăriș, crânguri de sălcii, cuiburi din plopi, perdelele de trestie și stuf ce mărginesc lacul, toate acestea constituind habitatul păsărilor de baltă care au ajuns să cuibărească și să se înmulțească, dar și al multor specii de reptile, insecte și amfibieni și chiar mamifere.

Înainte de 1988, zona în care se află acum Parcul Natural Văcărești marca periferia de sud-est a Bucureștiului, neasfaltată, cu locuințe rare și grădini întinse, conectate printr-o rețea modestă de străzi, dintre care unele există și astăzi: Glădiței, Povestei, Lunca Bîrzești, Săvinești.

Proprietarii de terenuri și locuințe au fost expropriați în 1988 , regimul comunist demarând aici o amplă lucrare hidrotehnică: Amenajare Lac Văcăreşti. Lucrările la digul din pământ betonat înspre lac și la cuveta lacului au fost finalizate în 1989. Lacul urma să fie alimentat gravitaţional din Argeş, via Lacul Mihăileşti, pe o distanță de 27 km, din aducțiune realizându-se doar 14 km.

Această soluție a fost abandonată, iar bazinul creat a fost umplut, până la urmă, prin pomparea apei din Dâmbovița. Din cauza defectelor de execuție, s-au produs infiltrații ce au inundat zonele învecinate, în mod special pe cea a serelor Popești-Leordeni, ceea ce a dus la suspendarea temporară și, după 1989, la abandonarea definitivă a proiectului.

În lipsa intervenției umane zona s-a renaturat, fiind ușor, ușor populată de numeroase specii de animale și plante. 



În cei peste 20 de ani cât a fost neglijată, zona Lacului Văcărești a fost recucerită de natură. Locul, cunoscut în prezent și ca "Groapa Văcărești", este alimentat de izvoare subterane, care au permis creșterea unei vegetații diverse și a unor viețuitoare, ca păsări (inițial, 94 de specii), între care stârci, egrete, cormorani, pescăruși, lebede, lișițe, rațe sălbatice, muscarul negru, animale acvatice ca șerpi de apă, tritoni, dar și vulpi, iepuri, vidre și bizami, care supraviețuiesc într-un ecosistem stabil. În anul 2014, au fost fotografiate mai multe exemplare de vidră (Lutra lutra) specie protejată. Prezența acestui mamifer la Văcărești este un indicator al sănătății ecosistemului.

Fotograful Helmut Ignat a publicat, în ediția în limba română a revistei National Geographic, nr. 109, din mai 2012, p. 41, o serie de fotografii reprezentând păsări sălbatice (rațe, lișițe, lebede, gâște), și mamifere (vidre, dihori, bizami, vulpi) care s-au stabilit în acest ecosistem specific unei delte.

În timpul migrațiilor de primăvară și toamnă, zona joacă un rol deosebit de important pentru o serie de specii de păsări migratoare rare. Pe tot parcursul anului se braconează specii de păsări cântătoare, protejate de legislația autohtonă și europeană. În martie 2013, autoritățile au reușit să recupereze de la braconieri câțiva sticleți, o cinteză și un florinte. Deși nu sunt păsări pe cale de dispariție, ele sunt totuși protejate de lege.

La 5 iunie 2012, când se sărbătorea Ziua Mondială a Mediului, ministrul mediului Rovana Plumb a vizitat zona Lacului Văcărești, considerată a fi "Delta Capitalei", împreună cu ambasadorul Argentinei în România, Claudio Perez Paladino, însoțită și de reprezentanți ai ONG-urilor de protecție a mediului. Cu această ocazie, ambasadorul Argentinei în România a prezentat proiectul unei zone similare din Buenos Aires, Costanera Sur, care a fost declarată arie protejată.

Locuri asemănătoare se află și la Londra, Berlin sau Chicago. În Praga există 88 de arii protejate. La rândul său, Ministrul Mediului, Rovana Plumb, a declarat că Lacul Văcărești va fi declarat și el arie urbană protejată, sau rezervație naturală, întrucât aici au fost identificate deja peste 90 de specii de păsări rare, și a precizat că, peste câțiva ani, zona ar putea deveni loc de agrement, unde bucureștenii să poată găsi o oază de aer curat. Oricum, perimetrul lacului nu mai poate fi folosit pentru construcții, cum se intenționa, deoarece fundul său este o mlaștină.

Ca urmare, a fost inițiată o comisie de specialiști formată din academicieni, profesori universitari, experți în domeniu etc., care au început să lucreze la elaborarea Studiului de fundamentare științifică, în vederea demonstrării importanței acestei zone, pentru ca ea să poată primi statutul de arie protejată conform reglementărilor legale. Totodată s-a creat un grup de inițiativă pentru înființarea Parcului Natural Văcărești alcătuit din Asociația Salvați Dunărea și Delta, Kogayon, Ecopolis, National Geographic. Până în anul următor, toată documentația necesară, împreună cu Studiul de fundamentare științifică, au parcurs mare parte din etapele prevăzute în lege, deponentul lor fiind Asociația Salvați Dunărea și Delta. La 3 iunie 2013, documentația a primit avizul Comisiei de Monumente a Academiei Române, urmând ca aceasta să ajungă la Primăria Sectorului 4 și apoi la minister.

După un an, în cadrul unei conferințe de presă organizate la 5 iunie 2013 în zona lacului Văcărești, tot cu ocazia Zilei Mondiale a Mediului, Ministrul Mediului și Pădurilor, Rovana Plumb, a declarat că instituția pe care o conduce va întreprinde toate demersurile legale pentru desemnarea acestui spațiu drept arie naturală protejată, deoarece, spunea ea, „Zona Lacului Văcărești a fost recucerită de natură. Noi vrem să ne asigurăm că natura este repusă în drepturi, dar în același timp să reparăm și să protejăm, pentru ca acest loc să devină o destinație turistică a Bucureștiului și a României”.

Încă un an mai târziu, la începutul lunii iunie 2014, Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice a inițiat o dezbatere publică asupra Hotărârii de Guvern care instituie regimul de protecție (parc natural - categoria V IUCN) la Văcărești.

Zona a primit în unanimitate Avizul Consiliul General al Municipiului București, la data de 28 mai 2015 — pas obligatoriu în vederea declarării sale ca parc natural de către Guvern.

La începutul anului 2015, reprezentanții Grupului de inițiativă pentru înființarea Parcului Natural Văcărești au fondat Asociația Parcul Natural Văcărești. Membrii fondatori sunt: Helmut Ignat, Cristian Lascu, Florin Stoican, Dan Bărbulescu. Eforturile lor sunt sprijinite de alpinistul Alex Găvan precum și de o serie de presonalități, instituții publice sau companii. Asociația a preluat demersurile de înființare a Parcului Natural Văcărești. La solicitarea Ministerului Mediului Apelor și Pădurilor, reprezentanții asociației au redepus în septembrie 2015 dosarul final de înființare a ariei naturale protejate.

Prin Hotărârea de Guvern nr. 349/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 371 din 13 mai 2016, s-a declarat zona naturală „Acumulare Văcărești” ca parc natural, cu denumirea „Parcul Natural Văcărești” și s-a instituit regimul de arie naturală protejată pentru zona naturală „Acumulare Văcărești”, acesta devenind primul parc natural urban din România și prima arie naturală protejată din municipiul București.

În noiembrie 2020, noul primar al capitalei, Nicușor Dan a anunțat amenajarea Parcului Natural Văcărești și a Lacului Morii în parteneriat cu Guvernul României și Ministerul Mediului.

CE SE GĂSEȘTE ÎN PARC

Pe teritoriul parcului nu sunt habitate naturale, fiind vorba de comunități recent instalate. Totuși, Văcărești rămâne ultima zonă dintr-o suprafață mai largă cu vegetație specifică zonelor umede, unde sunt citate câteva specii mai deosebite, cum ar fi relictul pentru câmpie Menyanthes trifoliata, specia de interes comunitar Lindernia procumbens sau Wolffia arrhiza, o specie foarte rară, considerată amenințată la nivel național.

Conform descrierii habitatelor din România, în Parcul Natural Văcărești au fost identificate:

R2202 Comunităţi danubiene cu Lemna minor, Lemna trisulca, Spirodella polyrhiza şi Wolffia arrhiza (aceste comunități au corespondent habitatul Natura 2000 cu cod 3150);

R5305 Comunităţi danubiene cu Typha angustifolia şi Typha latifolia;

R8704 Comunităţi antropice cu Polygonum aviculare, Lolium perenne, Sclerochloa dura şi Plantago major;

R8703 Comunităţi antropice cu Agropyron repens, Arctium lappa, Artemisia annua, Ballota nigra.

Dintre speciile arborescente predomină speciile de salcie: Salix alba, Sallix fragilis (răchită), Salix cinerea (zălog) și plop (Populus sp.), sălcioara (Elaeagnus angustifolia), dar și specii exotice precum cenușarul (oțetar chinezesc sau arborele paradisului, Ailanthus altissima), frasinul american (Fraxinus pennsylvanica) și ulmul siberian (Ulmus pumilla), sau specii fructifere comune precum: corcodușul (Prunus cerasifera), dudul alb (Morus alba) și nucul (Juglans regia).

Dintre arbuști sunt prezenți glădița (Gleditsia triacanthos), măceșul, păducelul, socul, murul etc.

Sunt prezente specii din mai multe grupe, reprezentînd, alături de speciile floristice, un ecosistem aflat în stare de echilibru natural.

Insecte: În PNV a fost semnalată prezența unei specii noi pentru fauna României (Tetramesa variae) şi a altor trei specii semnalate prima oară în partea de sud a ţării (Tetramesa cereipes, Bruchophagus astragali şi Systole tuonela)

Pești: caras, biban, babușcă, roșioară, murgoi bălțat, oblete, știucă

Amfibieni: triton cu creastă (Triturus cristatus), triton comun (Triturus vulgaris), izvoraș cu burta roșie (Bombina bombina), broasca mare de lac (Rana ridibunda), brotăcelul răsăritean (Hyla orientalis)

Reptile: țestoasa de apă europeană (Emys orbicularis), gușter (Lacerta viridis), șopîrlă de cîmp (Lacerta agilis), șarpe de casă (Natrix natrix), șarpe de apă (Natrix tessellata)

Păsări: pînă în prezent au fost identificate 180 de specii, cele mai multe protejate la nivel național și internațional: lebăda de vară, chirighița cu obraz alb, pițigoi, rațe, stîrci, corcodei, cormorani, egrete, ereți, pescăruși etc.

Mamifere: șoarece de cîmp (Microtus arvalis), chițcan pitic (Sorex minutus), bizam (Ondatra zibethica), nevăstuică (Mustela nivalis), vulpe (Vulpes vulpes), vidră (Lutra lutra), lilieci.

CE POȚI FACE ÎN PARC

În parc sunt amenajate două poteci tematice dedicate biodiversității și istoricului locurilor.

Poteca biodiversității urbane

Poteca biodiversității urbane măsoară aproximativ 2,5 km și străbate principalele zone naturale ale parcului: zona de zăvoi, zona de lacuri, zona inundabilă de mlaștină, zone de vegetație scundă de câmp, zone de tufăriș. Este un traseu circuit care pornește de la intrarea din Str. Glădiței (Asmita Gardens), continuă până la intersecția cu fosta stradă Lunca Bârzești, unde face dreapta. Imediat în față, înspre est, se vede un foișor de observare din lemn, care oferă perspectiva celor mai întinse lacuri din parc. Poteca continuă pe lângă un izvor care țâșnește de sub o placă de beton și lasă în dreapta punctul de informare amenajat în căsuța rangerilor și un alt foișor ornitologic. Mai departe, face dreapta printr-un crâng de sălcii și plopi și continuă tot înainte înspre nord-vest, pe Poteca Povestei, traversând mai multe zone de stufăriș. De aici, se poate urma poteca de pe coama digului sau se poate face dreapta, printr-o zonă de pajiște, până la intersecția cu fosta stradă a Glădiței, în apropierea punctului de plecare.

De pe panourile instalate de-a lungul potecii aflăm informații despre: păsările de zăvoi, viața acvatică, păsările de apă, herpetofaună, mamifere, arbori și despre una dintre speciile emblematice ale parcului: vidra.

Traseul pe vale

Traseul Pe Vale pornește de la intrarea dinspre sud a parcului, de pe Str. Săvinești și continuă înspre est, traversând o zonă pe pajiște, care în trecut a fost puternic afectată de depozitarea ilegală a deșeurilor, mai ales a celor provenite din construcții și demolări. Înainte de 1989, aici erau grădini de zarzavaturi, îngrijite de locuitorii blocurilor din zonă (predecesoarele grădinilor urbane comunitare).

Numele ”pe vale” a fost dat tot de aceștia. În prezent, poteca este marcată cu panouri informative colorate care povestesc de un broscodrom, despre lilieci și despre grădina sălbatică dintre bălți, unde este amenajat și un hotel de insecte.

Tot aici se găsește un reptilariu, un loc în care simpaticele șopârle se soresc, adică socializează la soare, sau se hrănesc. Umblați tiptil pe lîngă reptilariu, să nu le deranjați!

Traseul pe DIG

Traseul de pe dig este abordabil pe orice vreme și oferă priveliștea grozavă a parcului în orice punct al său. Există două zone de belvedere integrate, adică cele două debarcadere care au fost construite odată cu digul amenajării hidrotehnice. Traseul măsoară 5,3 km.

Atenție! În afară de aceste trasee, există mai multe poteci secundare care se ramifică din potecile principale. Datorită obstacolelor existente (cămine și blocuri din beton rămase din fosta amenajare hidrotehnică) și sensibilității unora dintre zonele traversate (zone de cuibărit pentru păsările de apă, habitat pentru specii rare de floră), pe aceste poteci circulația este închisă. Prin urmare, până la amenajarea, marcarea și deschiderea altor poteci, facem apel către vizitatori să rămână pe traseele de vizitare marcate ca atare pe harta parcului.

Toate aceste trasee se pot parcurge și cu bicicleta, cu viteză redusă însă și cu atenție la ceilalți participanți veniți să admire spectacolul naturii, precum și la micile viețuitoare care pot oricând să traverseze potecile. Pentru vizitatorii pe biciclete, aceste trasee sunt prevăzute cu rampe de acces dinspre complexul Asmita Gardens și Str. Săvinești, și cu podețe din lemn care traversează zonele inundabile.

Stră-stră-nepoata lui Ion Ghica și provocarea de a restaura Domeniul de la Ghergani

Niciun comentariu

marți, iunie 21, 2022

domeniul ghica ghergani

La jumătatea drumului între București și Târgoviște, acolo unde în alte vremuri erau Codrii Vlăsiei, se află Domeniul de la Ghergani. În urmă cu un secol, aici se întâlneau boieri erudiți, scriitori celebri, politicieni ai vremii, compozitori și pictori. George Enescu, Vasile Alecsandri, Nicolae Grigorescu, toți au trecut pragul vechiului conac.

De domeniul Ghergani se ocupă acum Irina Bossy Ghica, stră-stră-nepoata lui Ion Ghica, diplomat, fost prim ministru al României, scriitor și memorialist, președinte al Academiei Române.

La lansarea sa, postul de televiziune Euronews România a făcut o vizită la Domeniul Ghica de la Ghergani, fiind pentru prima oară când am aflat despre acest obiectiv cu istorie extrem de importantă despre care nu s-a prea vorbit. Motivele sunt legate de faptul că acesta a zăcut zeci de ani în paragină.

Din nefericire interviul cu Irina Bossy Ghica nu a fost păstrat în format video dar cu puțină documentare am reușit să descopăr detalii extrem de interesante, mai ales dacă ești pasionat de istorie.

Cine este Ion Ghica 

Ion Ghica (n. 12 august 1816,București, Țara Românească – d. 7 mai 1897, Ghergani, Dâmbovița, România) a fost o personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Economist, matematician, scriitor, pedagog, diplomat și om politic, Ion Ghica a fost cel de-al cincilea prim-ministru de cinci ori: de trei ori al guvernului României (în 1866, în 1866-1867 și în 1870-1871) și de două ori între 1859 și 1860, la Iași și la București, în perioada în care țările române se uniseră într-un stat, însă păstrau încă două guverne separate.

A fost din 1874 membru titular al Societății Academice Române și președinte al ei, ales la 18 septembrie 1876 până în 1879, când instituția a fost redenumită în Academia Română. A fost președinte al Academiei Române de mai multe ori (1879 - 1882, 1884 - 1887, 1890 - 1893 și 1894 - 1895). Cartea Scrisori către Vasile Alecsandri este capodopera sa de scriitor.

Istoria Domeniului de la Ghergani

Recent introdus in circuitul turistic, Domeniul Ion Ghica este marcat de o istorie ce se întinde până în secolul XVI.  Situat la jumătatea distanței dintre București și Târgoviște, Domeniul de la Ghergani este declarat Monument istoric de importanță națională. A fost reședința lui Ion Ghica, descendent al familiei care a dat Moldovei și Țării Românești o adevărată dinastie de domnitori.

Domeniul este strâns legat de personalitatea lui Ion Ghica, inițiator al Revoluției de la 1848, și înflăcărat promotor al Unirii Principatelor. Reședința de la Ghergani a fost unul dintre principalele locuri în care au fost făcute primele întruniri pentru planurile Unirii, împreună cu prietenii săi N. Bălcescu și Negruzzi.

Prim ministru al României în patru rânduri, autor al Scrisorilor către Vasile Alecsandri – una dintre cele mai cuprinzătoare opere memorialistice ale secolului 19 din literatura română, Ion Ghica a marcat istoria României moderne și se numără printre fondatorii ei cei mai de seamă.

Deși a părăsit țară pentru a studia și trăi la Paris și Londra, a vizitat numeroase mari orașe ale Europei, de la Florența la Constantinopol, Ion Ghica a rămas un îndrăgostit de Ghergani și de pământul țării, iar contactul cu Franța l-a ajutat să înțeleagă și mai bine realitățile dureroase din locul său de origine. De aceea, a decis să readucă farmecul arhitectural la Ghergani, prin reconstrucția Domeniului.

Reședința boierească de epocă făcea parte din categoria maisons de plaisance, influențe pe care cuplul Alexandrina și Ion Ghica, au reușit să le contopească cu notele personale, adăugându-le construcției și împrejurimilor  elemente intelectuale și artistice caracteristice pasiunilor lor. Conacul de la Ghergani a fost reconstruit după schițele și viziunea lui Ion Ghica, mare iubitor de arhitectură, ce a găsit inspirație în locurile pe care le-a vizitat și în care a trăit.

Conform informațiilor oferite pe pagina de internet a domeniului, ajungând la Paris în 1835, Ion Ghica a considerat evident faptul că noi suntem o nație latină și că această cultură franceză pe care o descoperise deja în familie, era cea spre care trebuia să ne orientăm. În Franța face eforturi neobosite pentru emanciparea Principatelor și încearcă să le facă cunoscute, constatând că nimeni nu știa nimic despre Principatele române. Păreau complicate, se vorbea o limbă latină scrisă în chirilică, se aflau sub Imperiul Otoman - era Orientul complicat, după cum spunea mai târziu de Gaulle. Așadar, Ion Ghica face eforturi pentru a face cunoscută cultura Principatelor, descoperind în mod surprinzător la Paris și intelectuali moldoveni precum Alecsandri, Negruzzi, Cuza, Rosetti și că vorbeau aceeași limbă. Încă de atunci a început să prindă culoare ideea de unirea a Principatelor. Până atunci însă, Ghica s-a implicat și s-a îngrijit de Revoluția din 1848, care făcea ca națiunile să își găsească identitatea și să scape de sub supremația unei mari puteri.

Venind înapoi de la studii și-a spus că România trebuie să devină o țară occidentală, cu aceeași cultură și nivel de modernitate. Încep schimbările în portul oamenilor, care îmbrăcau până atunci caftane și se revine la redingota occidentală. Datorită Regelui Carol se introduce alfabetul latin, așadar se produc schimbări importante.

Ion Ghica se gândește că primul exemplu pe care l-ar putea oferi, de îndreptare către această modernizare a României, de această amprentă occidentală, ar fi chiar la el acasă. Și se gândește să își construiască un conac, a la francaise, renunțând la influența otomană a conacelor din secolele XVII-XIX.

Paradoxal, fiind o personalitate ce a dorit și a luptat mult pentru conservarea patrimoniului României, el însuși a distrus conacul construit în secolul XVII ca un fel de revoluție identitară și a început să construiască acest conac în 1869.

Traseul domeniului din Ghergani al familiei Ghica începe în secolul al XVIII-lea când Maria Văcărescu, fiica marelui ban Barbu Văcărescu și rudă cu Ienăchiță Văcărescu se căsătorește cu banul Dumitrache Ghica (1718-1807). Prin această alianță moșiile Ghergani și Gămănești alăturate intră parțial în posesia familiei Ghica. Ulterior în decursul secolului sunt cumpărate părți pentru întregirea domeniului local. Moșia este lăsată pe rând moștenire descendenților familiei Ghica: lui Scarlat Ghica (1750-1802), lui Dimitrie (Tache) Ghica, ctitor al bisericii domeniului Gămănești, lui Ion Ghica (1816-1897).

Acesta din urmă, scriitor, inginer, om politic, prim ministru în perioada antebelică și membru al Academiei Române, începe să folosească frecvent reședința după Unirea Principatelor când revine în țară. Din această perioadă a Principatelor aflăm din izvoarele scrise despre intețiile constructive ale sale pe domeniul de la Ghergani. În 1869, Ion Ghica avea deja o schiță de plan pentru o reședință pe care i-o înaintează împreună cu planul unei biserici arhitectului Dimitrie Berindei. Nu există dovezi clare despre implicarea arhitectului în proiectarea reședinței iar planul la care se face referire în sursa scrisă nu mai există.

În 1886 din corespondența lui Ion Ghica cu Vasile Alecsandri aflăm despre palatul de la Ghergani care era aproape terminat. Despre forma neoclasică a clădirii aflăm din fototeca INP (fostă DMI) că ar fi realizată de arh. Gh. Mandrea. Imaginea este o copie după un original aflat într-un album de familie realizat chiar de Ion Ghica în 1896.

Mențiunile din perioada interbelică despre palat sunt sporadice. Apare frecvent menționată capela domeniului. Nu există date referitoare la evoluția domeniului în aceast perioadă. 

Vizitele în Moldova la Miclăușeni, Ruginoasa, ori la casa lui Costache Negri de la Onești, au contribuit la nota elegantă a proprietății, cărora li se adăugat ideea construirii unui spațiu de studiu și creație, inspirat de Mirceștii lui Alecsandri. 

De pe site-ul monumenteuitate.org am aflat că în urma cutremurului din 1940 se înregistrează pagube importante la nivelul etajului și al acoperișului, primul fiind demolat, peste parter ridicându-se un acoperiș provizoriu. În perioada premergătoare naționalizării din 1948, moștenitorii familiei Ghica inițiază procesul de clasare ca monument istoric pentru întreg domeniul, inclusiv capela, cererea lor fiind respinsă de Comisiunea Monumentelor Istorice.

Prin naționalizare domeniul este transformat în GAC (gospodărie agricola comunala) Ghergani. Funcțiunea se schimbă în spital raional în 1950 iar zece ani mai târziu în spital de copii. Această utilizare improprie generează o serie de modificări ale spațiilor interioare, recompartimentări și dotări specifice.

După 1990 a fost înfiinţată Fundația Ion Ghica ce dorea restaurarea domeniului prin concesionarea acestuia de la stat; demersurile nu s-au concretizat. În 2004 în urma procesului de retrocedare moșia revine moștenitorilor de drept.

Capela domeniului este realizată de arh. Dimitrie Berindei, aici găsindu-și odihna Ion Ghica și soția sa Alexandrina. Ridicată într-un stil neoromânesc timpuriu capela diferă de stilul palatului. Aceasta, asemeni palatului, a trecut prin cutremurele din 1940 și 1977 prezentând în prezent degradări majore ce necesită consolidare. În exterior se găsesc morminte ale membrilor familiei Ghica.

Până în 1975, la Ghergani au existat două conace, cel vechi, datând din secolul XVIII-lea, corespunde actualei aripi de vest. Un al doilea edificiu a fost construit de către tatăl lui Ion Ghica, Tache Ghica, și reprezintă aripa actuală de răsărit a conacului. După moartea lui Berindei, George Mandra este cel care a preluat frâiele lucrărilor și a realizat o parte din ceea ce astăzi puteți admira la Ghergani.

O dată cu refacerea conacului, Ion Ghica a decis și construirea unei biserici. Capela reprezenta în acea vreme o tendință a elitelor noastre boierești și politice de a păstra consemnată însemnătatea numelor lor de familie prin ridicarea de capele și necropole. Biserica de la Ghergani este legată de conac printr-o alee și dezvoltă o arhitectură ce combină identitatea națională cu spiritul eclectic european, la modă în acea perioadă. Un aspect inedit al zonei în care urmau să fie așezate osemintele lui Ion Ghica și ale soției sale, îl reprezintă dorința personalității de a cumpăra de la Constantinopol sarcofage sculptate, care se remarcau prin noblețea marmurei din care erau confecționate și prin liniile clasice cu ghirlande în partea superioară.

Parcul, un alt element ce fascinează în cadrul Domeniului de la Ghergani, a fost amenajat chiar înainte de terminarea conacului, pe o suprafață de 27 ha., evidențiând codrul Vlăsiei, aflat în vecinătatea acestor locuri. 

Cine este Irina Bossy Ghica și cât de provocatoare este munca de restaurare a domeniului Ghica de la Ghergani

Irina Bossy Ghica este descendentă a familiei Ghica, din care au făcut parte diplomați, prim-miniștri, scriitori și memorialiști. Ea a plecat în Franța încă din liceu și a trăit acolo mai bine de 40 de ani. A fost jurnalist, absolvent de Sorbona, a lucrat la BBC și Reuters. Apoi, a absolvit școala de înalte studii politice și a lucrat în guvernul francez, la Ministerul Culturii. 

Ea s-a întors în România în urmă cu doi ani. Și-a propus să îngrijească și să restaureze moștenirea familiei sale.


Într-o autobiografie de pe site-ul domeniului Ghica, Irina Bossy-Ghica spune :

Cred cu tărie că este necesar să învățăm din greșeli, dar să nu ne împăcăm cu soarta. De aceea am decis să revin în țară pentru că aș vrea să particip la o schimbare a mentalităților. Aceasta e prima mea dorință - să putem trezi indignarea, căci nu există democrație fără indignare, fără revoltă, chiar ! Nepăsarea ne ucide de aproape 80 de ani. Asta au si vrut comuniștii si cei care i-au urmat : sa ne lăsăm lehamite, să ne vedem, în mod egoist, de supraviețuirea noastră ca indivizi - nu ca națiune !

Despre provocarea de a restaura Domeniul Ghica 

Recent introdus in circuitul turistic, Domeniul Ion Ghica este marcat de o istorie ce se întinde până în secolul XVI.  Situat la jumătatea distanței dintre București și Târgoviște, Domeniul de la Ghergani este declarat Monument istoric de importanță națională. 

Clădirile de aici se află într-un stadiu destul de degradat, existând lucrări de restaurare:

„Am încercat să îmbogățim și să înfrumusețăm acest loc. Bineînțeles, cu o paranteză de 50 de ani, în care a fost lăsat oarecum în paragină, în timpul comunismului. Măcar era un spital de copii și se întreținea într-un fel cest domeniu, acest parc. A fost un cutremur în 77 și cupola de la capelă s-a năruit. Au reconstruit-o, dar n-au reconstruit etajul care căzuse de la conac, în cutremurul de la 1940. Și care nu a putut fi făcut de familia noastră pentru că era în timpul războiului, bunicul meu era pe front ca general, bunica mea era pe front ca infirmieră de Cruce Roșie, și și-au spus că la sfârșitul războiului se vor apuca să-l repare. În 1945, imediat, s-au confiscate averile, s-au confiscat pământurile, cu care întrețineam această moșie, acest domeniu. Iar în 1949, a fost confiscat cu totul, și nimeni n-a mai avut acces aici.”, a declarat Irina Bossy Ghica pentru Euronews.

Domeniul de la Ghergani cuprinde un parc natural desprins din vechii codrii ai Vlăsiei, cu o grădină romantică în mijlocul căreia se află conacul, inspirat de arhitectura franceză a epocii, în prezent într-un amplu proces de restaurare, și capela familiei Ion Ghica, bijuterie arhitectonică reprezentativă a stilului neoromânesc, în fața căreia se află mormintele familiei.


Lucările de restuare sunt destul de dificile, implică foarte multe provocări și au nevoie,evident de foarte multe fonduri, însă Irina Bossy Ghica este optimistă.


În ultimii ani la Domeniul Ghica de la Ghergani au fost organizate o serie de evenimente culturale, concerte sau întâlniri și expoziții de artă și ateliere. 

La Domeniul Ghica din Ghergani a fost deschis, de asemenea, și un muzeu. Accesul la muzeu se face în fiecare zi de luni până vineri începând cu data de 20 Septembrie 2019.

Surse:     Domeniul-Ghica.ro, Euronews, Wikipedia, Monumenteuitate.org

La pas prin Peștera Ialomiței [video]

Niciun comentariu

miercuri, iunie 08, 2022

peștera ialomiței

În inima munților Bucegi se află Peștera Ialomiței, gazda unei mănăstiri cu același nume, ctitorită de voievodul Țării Românești, Mihnea cel Rău, în secolul al XVI-lea.

Ajungi aici mergând din DJ714, dinspre Lacul Bolboci. Cea mai rapidă variantă să ajungi pe acest drum este să îl parcurgi dinspre Transbucegi – DJ713, venind din Sinaia. Transbucegiul este practicabil, însă, doar vara. Iarna va trebui să alegi varianta Glod – Moroeni, informându-te înainte de starea drumului. Dacă nu ai o mașină 4×4 și vrei să vii aici iarna, ar fi bine să ai cu tine și o pereche de lanțuri, în cazul în care vei avea probleme în parcurgerea anumitor porțiuni.

Pestera Ialomiței este amplasata la altitudinea de 1660 m in muntele Batrana la 10 km de Izvoarele raului Ialomita. Gura pesterii in forma de semielipsa se deschide pe o terasa orizontala situata la 18 m deasupra fundului vaii. Initial aceasta terasa nu exista; intrarea pesterii fiind obturata de la daramaturi astfel incat accesul la gura pesterii era foarte greu.

La intrare se intalneste prima grota cunoscuta sub numele de Grota Mihnea-Voda, spatioasa si luminata de soare in special dimineata, pastrandu-si dimensiunile mari pe o adancime de peste 100m. Se caracterizeaza printr-un sol aproape orizontal, relativ uscat. Inainte de 1924 prin aceasta grota curgea raul pesterii, care strabatea intreaga excavatie. Astazi paraul devine subteran inainte de a ajunge la aceasta grota si se varsa in Ialomita mult mai jos.

Dacă ajungi în zonă, merită pe deplin să vizitezi peștera. Ai acces în interiorul ei pe o porțiune de aproape 400 de metri, mergând pe o rețea de „cărări metalice suspendate”, astfel că n-ai nicio șansă să te rătăcești. La un moment dat vei da și de o bifurcație. Merită să parcurgi ambele bucăți de traseu, căci una dintre ele, cea din dreapta, te va duce în locul unde se spune că găsești cea mai pură apă din România.

Spre fund grota isi schimba orientarea spre nord si isi micsoreaza mult dimensiunile formand in dreapta o caverna redusa numita Camara. Grota Mihnea – Voda se continua cu o galerie numita Pasajul, ce a fost largita in anul 1897 pana la dimensiunile actuale ce urmeaza accesul in celelalte grote. Inainte de aceasta data acest culoar nu avea decat 40 cm largime ceea ce permitea vizitatorilor sa patrunda taras si numai cand apele erau scazute.

Dupa acest pasaj se intra in Grota lui Decebal, o caverna in forma de dom din care se deschid mai multe galerii, una din aceste galerii se infunda si se deschide spre dreapta indreptandu-se spre vest.

La stanga se vede Grota SF. Maria la care se ajunge trecand peste un prag de bolovani mari si umezi, alunecosi. Grota continua la sed-vest printr-o galerie joasa si ingusta neexploatata in parte, denumirea acestei grote provine de la impresia de asemanare a unei stalagmite cu statuia Fecioarei Maria, provocata de umbre si lumini.

Galeria principala prin care se continua drumul are o lungime de peste 40 m si se opreste aici langa un perete de piatra vertical ce pare sa inchida pestera. Urcarea acestui perete duce intr-o alta galerie cu solul alunecos ce se intinde in lungul unei crapaturi terminandu-se printr-o caverna de dimensiuni reduse.

Dupa ce traverseaza aceasta caverna se ajunge in locul numit La Raspintie. La 35 m deasupra grotei principale de unde drumul se bifurca, in dreapta coborand intr-o parte stramta se ajunge intr-o cavitate mai mare, la locul de unde paraul pesterii traverseaza doua lacuri care initial aveau 12m lungime si o adancime de 3-3.5m.

In stanga urcand zidul de bolovani se ajunge la Grota Ursilor, cea mai mare cavitate din aceasta pestera avand peste 72 m lungime si 35 m latime si 25 m inaltime. Aceasta grota este lipsita de apa, cu solul acoperit de numeroi bolovani. La descoperirea ei s-au gasit numeroase oseminte, ceea ce face sa presupunem ca acum 2000-2500 ani aici au fost ultimele ascunzatori ale ursilor cavernelor.

Situată la aproximativ trei ore de mers cu mașina din București, Peștera Ialomiței a fost reintrodusă în circuitul turistic pe 25 iulie 2015 în urma unei ample modernizări cu fonduri europene.

Contractul de finanțare a fost semnat în luna mai a anului 2012, dar lucrările de execuție propriu-zise au demarat doi ani mai târziu, în mai 2014.

Prin obiectivul ”Reabilitarea și modernizarea infrastructurii tehnice pentru creșterea potențialului turistic al Peșterii Ialomiței din masivul Bucegi, județul Dâmbovița”, proiect derulat de Consiliul Județean Dâmbovița prin Programul Operațional Regional (POR) 2007 – 2013, în valoare de 6.415.654 lei, din care 4.625.710 – valoare eligibilă, peștera a devenit tot mai atractivă pentru turiști.

Am vizitat Castelul Peleș din Sinaia

Niciun comentariu

luni, iunie 06, 2022

castelul peles

Deși nu am vizitat până acum Castelul Pelișor, a fost prima ocazie să vizitez Castelul Peleș. Am ales totuși să vizitez doar parterul , pentru că tururile optionale sunt mai scumpe ca muzeele din Franța.

Castelului Peleş de la Sinaia este reşedinţa de vară a regilor României, aflat pe Valea Prahovei, în codrii Bucegilor, la 44 km de Braşov şi la 122 km nord de Bucureşti, pe valea râului Peleş.

Construit la dorinţa Regelui Carol I al României, Peleşul este considerat cea mai impresionantă şi elegantă construcţie din ţara noastră, una dintre cele mai vizitate atracţii turistice de la noi, cea mai importantă clădire istorică din România, dar şi unul dintre cele mai importante şi frumoase monumente din Europa, având în vedere valoarea sa istorică şi artistică.

Castelul Peleş este o adevărată galerie, în care se întâlnesc mari curente şi tendinţe din pictură, sculptură şi arte decorative, un loc încărcat de istorie, care a găzduit capete încoronate şi artişti vizionari, care a fost reşedinţă a creatorului României moderne, Regele Carol I, fiind expresia dorinţei de afirmare şi legitimare a poporului român între naţiunile moderne ale Europei.

La 5 august 1866, domnitorul Carol însoţit de Dimitrie Sturdza, Carol Davila şi alţi sfetnici, vizitează pentru prima dată Sinaia, în mai 1869, Carol, însoţit de fratele său, Leopold, a vizitat din nou localitatea, iar în anul 1871, împreună cu doamna Elisabeta, vin pentru prima oară să petreacă vara la Sinaia, fiind găzduiţi în chiliile Mănăstirii Sinaia. La acel moment s-a statornicit în gândul domnitorului ideea de a-şi clădi acolo o reşedinţă de vară.

Dar nu numai frumuseţile locului l-ar fi îndemnat pe domnitor să construiască acolo Castelul, ci şi mica Principesă Maria, unicul lor copil, care ar fi repetat de mai multe ori, în noaptea agoniei, ca urmare a îmbolnăvirii de scarlatină – la 28 martie/9 aprilie 1874, la nici patru ani – : „Vreau să merg la Sinaia, să beau apă din Peleş”.

Castelul s-a ridicat după planurile arhitecţilor Johannes Schultz şi Karel Liman şi a fost decorat de celebrii artişti J. D. Heymann din Hamburg, August Bembé din Mainz şi Berhard Ludwig din Viena.

Drept conducător al şantierului a fost ales arhitectul Jean Schulz din Lemberg, căruia i s-a încredinţat supravegherea lucrărilor tehnice, iar un comitet de construcţie, format din sculptorul Curţii, Martin Stohr, şi din secretarii particulari ai domnitorului, Georges Coulin şi Louis Basset, a fost desemnat pentru controlul gestiunii financiare.

Domeniul cuprindea locuinţele pentru servitori, pavilionul de vânătoare, grajdurile, fântânile cu conductele de apă şi parcul. Pentru a asigura castelului o cât mai lungă durată, s-au folosit cele mai bune metode de construcţie existente la acea vreme: fundaţia s-a realizat pe straturi adânci de beton, apărate împotriva presiunii muntelui printr-o zidărie extrem de solidă.

Trebuie spus că după 1879, lucrările nu au mai fost conduse de inginerul Doderer, astfel că planurile au fost radical modificate, toată partea superioară a castelului find ridicată după indicaţiile Regelui Carol, care poate fi considerat, astfel, principalul arhitect al palatului, iar Stăhr, a fost executantul conştiincios şi priceput al gândurilor regale.

În toamna anului 1883, castelul şi dependinţele au fost terminate, iar la 25 septembrie/7 octombrie, avea loc loc inaugurarea oficială a Castelului Peleş ca reşedinţă regală.

Încă de la inaugurare, castelul a fost dotat cu hidranţi instalaţi de firma Thiergärtner din Mainz, care sunt, şi în prezent, funcţionali.Castelul avea dotări foarte moderne pentru acea perioadă, plafonul de sticlă al holului de onoare fiind mobil, putând fi acţionat de un motor electric și, chiar din anul 1883, castelul are încălzire centrală, fiind considerat prima construcţie de acest fel din Europa care a beneficiat de o asemenea utilitate.

Poiana şi platforma castelului au fost edificate prin dislocarea parţială a unor zone ale muntelui Molomoţ, zona fiind nivelată pentru obţinerea pământului necesar construirii pantelor, aleilor şi teraselor. Se estimează că, cu ajutorul funicularului construit aici, au fost transportaţi peste 20.000 de metri cubi de pământ.

Castelul a găzduit, de-a lungul vremii, mai multe personalități, scriitori, muzicieni, dar și regi și regine, cea mai importantă vizită fiind considerată aceea a bătrânului împărat al Austro-Ungariei, Franz Joseph, în anul 1896, acesta fiind foarte impresionat de frumusețea și bogăția castelului.

Între anii 1916 – 1918, Castelul Peleş a fost locuit de generalul Mackensen şi de ofiţeri germani care s-au mulţumit doar să-l folosească fără a-l îngriji, dar şi fără a schimba ceva, nici măcar administraţia sau personalul.Alturi de Peleș, domeniul mai cuprinde alte construcții mai mici, Pelişorul, Corpul de Gardă, Economatul, Casa de Vânătoare Foişor, Grajdurile, Uzina Electrică şi Vila Şipot.

Castelul (şi domeniul) Peleș a avut o importanță deosebită pentru istoria României, aici s-a născut, în 1893, viitorul rege Carol al II-lea (1930 – 1940), primul rege al dinastiei născut pe pământ românesc și primul botezat în religia ortodoxă, apoi, în anul iulie 1921, la Foișor, s-a născut fiul său, viitorul rege Mihai I, în iulie 1931 a avut loc nunta principesei Ileana, una dintre surorile lui Carol al II-lea, iar în 1933 au avut loc ceremoniile de marcare semicentenarului Castelului Peleș.

Până în anul 1948, Castelul Peleş va rămâne reședință a familiei regale, apoi este confiscat de regimul comunist, pentru ca, în anul 1953, să devină muzeu.

Este interesant faptul că Peleşul a constituit o atracţie şi pentru cuplul Ceauşescu, care ar fi dorit să-şi stabilească una din reşedinţele de protocol la castel.

Între anii 1975 – 1990, Nicolae Ceaușescu a ordonat închiderea domeniului pentru public, singurele persoane acceptate pe acest domeniu fiind cele de întreținere, militare și personalul de pază, întreaga zonă fiind declarată zonă de protocol.

Doar că, ştiind faptul că familia Ceauşescu avea obiceiul de a ordona tot felul de demolări și schimbări, şi ţinânDoar că, ştiind faptul că familia Ceauşescu avea obiceiul de a ordona tot felul de demolări și schimbări, şi ţinând cont de faptul că o ciupercă atacase grinzile clădirii din cauza umezelii și a neaerisirii, muzeografii i-au speriat spunându-le că în interiorul Castelului este o ciupercă ce atacă elementele din lemn și este foarte dăunătoare omului. Prudenți, soții Ceaușescu au petrecut o singură noapte la Castel, dormind însă în Foișor.

În anul 1990, și Peleşul şi Pelișorul sunt deschise publicului spre vizitare, iar în 2006, guvernul român a anunțat retrocedarea castelului fostului rege Mihai I de România, de facto, data restituirii către familia regală fiind 20 februarie 2007. Castelul nu a fost vândut statului român – fiind evaluat atunci la suma de 30 de milioane de euro – rămânând în proprietatea privată a Casei Regale, dar fiind administrat de Ministerul Culturii care l-a lăsat în circuitul turistic. Familia Regală are, în schimb, dreptul la o chirie modică anuală şi dreptul de a organiza aici, câteva festivităţi în fiecare an.

Peleşul este, după Castelul Bran, al doilea castel din ţară ca număr de turişti care îi calcă pragul anual, vizitatorii beneficiind de un tur extins al spațiilor de la parter și etajul I, cu ghidaj în mai multe limbi străine.

În iunie 2017, Principele Radu lansa, la Ateneul Român, cartea-album „Povestea Castelului Peleş”, un volum erudit, minuţios, inedit, superb ilustrat, considerat cea mai izbutită monografie de până acum a acestui fascinant şi glorios simbol al României.

Sursa text: Radio România Cultural


Vizită la Castelul Cantacuzino din Bușteni

Niciun comentariu

vineri, iunie 03, 2022

castelul cantacuzino

Trebuie să recunosc că am fost de multe ori prin Bușteni dar că nu am vizitat niciodată Castelul Cantacuzino, un obiectiv turistic ce îți oferă o priveliște de vis asupra Munților Bucegi.

Castelul Cantacuzino din Bușteni este situat în cartierul Zamora, pe strada cu același nume, altfel spus pe partea opusă cu masivul ce dăinuie impunător în stațiune. Edificiul are o mare valoare arhitectonică, istorică, documentară și artistică.

Clădirea castelului, ale cărei lucrări de construcție au fost finalizate în 1911, a fost realizată după planurile arhitectului Grigore Cerchez, figură marcantă a curentului neoromânesc, la cererea prințului Gheorghe Grigore Cantacuzino (supranumit "Nababul").

Edificiul a fost ridicat pe locul unei vechi cabane de vânătoare pe care familia prințului o folosea ca loc de popas în peregrinările spre Brașov.

Lucrările de construcție au durat cinci ani, iar mobilarea a durat încă un an și jumătate. La inaugurarea din 1911, castelul impresiona prin dotările sale moderne în raport cu acele timpuri, beneficiind de electricitate, sistem de canalizare și apă potabilă, cât și prin frumusețea stilului.

Până în 1930, castelul a deservit ca reședință de vară a familiei prințului Grigore Cantacuzino. Clădirea a aparținut familiei Cantacuzino până la naționalizarea din 1948, devenind apoi un sanatoriu al Ministerului de Interne. Clăsirea adăpostește astăzi un muzeu dar și un restarant cu o terasă cu o vedere impresionantă.

Muzeul oferă vizite cu un ghid, ceea ce înseamnă că veți avea norocul de a vi se explica detaliat tot ceea ce vedeți odată ce intrați în clădirile ce pot fi vizitate. Periodic, la etaj sunt organizate diverse expoziții tematice.

Revenind la castel, edificiul a fost realizat în piatră cioplită la exterior și cărămidă la interior, fundația este realizată din beton, iar acoperișul din țiglă. Construcția este de tip pavilion, având forma unui patrulater cu latura sudică deschisă. Ansamblul castelului este format din 4 corpuri. Pavilionul central are o suprafață la sol de 1.200,30 m2 și 3.148,02 m2 în total (demisol, parter și etaj). Pavilionul de serviciu are parter și etaj, pentru o suprafață totală de 403,80 m2. Vila administrativă are un singur nivel, de 114,41 m2. Al patrulea corp îl reprezintă capela.



Atmosfera din interiorul castelului are un pronunțat caracter romantic, oferit de bogatele detalii și ornamente existente, precum:

  • Mozaicul de tip roman, la primul nivel;
  • Picturile murale realizate de artiști venețieni;
  • Vitraliile din sticlă de Murano;
  • Ceramica glazurată italiană, în holul principal;
  • Șemineele realizate din calcar de Albești, ornamentate cu mozaic policrom și foiță de aur;
  • Plafoanele din lemn de stejar, casetate și sculptate;
  • Ușile din lemn de stejar, sculptate;
  • Scara din lemn de stejar proiectată astfel încât să se sprijine doar în pereți, fără alt suport central;
  • Scările din marmură de Carrara;
  • Balustradele sculptate în piatră, din fier forjat sau din lemn;
  • Feroneria din bronz cu ornamente, realizată la Paris;
  • Casetoanele pictate și frizele decorative.

Pe lângă numeroasele motive ornamentale prezente în interiorul edificiului, în pavilionul central se regăsește o galerie de picturi murale unică în România, realizată pe piele de Cordoba. Galeria cuprinde douăsprezece portrete în mărime naturală ale principalilor membri ai familiei Cantacuzino din ramura valahă.

Tot în pavilionul central, în Sala de Bal, se regăsește o colecție de heraldică unică în România, reprezentând 27 de blazoane ale neamurilor boierești înrudite cu familia Cantacuzino.

Castelul este împrejmuit de o curte care se desfășoară pe o suprafață de 3,5 ha. Grădina de la baza palatului cuprinde trei havuzuri, dintre care două cu fântâni arteziene, iar aleea principală a parcului este mărginită de copaci aliniați, respectând stilul parcurilor din capitalele europene. Un alt element distinctiv al grădinii este reprezentat de o grotă antropică.

În perioada 1935-1936, în parcul castelului a fost construită o biserică mică din lemn care poartă hramul Sfântului Gheorghe-Biruitorul. La sfințirea ei, în data de 13 septembrie 1936, au fost invitate Regina Maria a României și Principesa Ileana. Edificiul din lemn se află pe locul unde înainte exista o veche biserică adusă de strămoșii prințului Grigore Cantacuzino din Maramureș, în sec al XVIII-lea.


În afara curții care împrejmuiește castelul, domeniul Cantacuzino dispune de alte 970 ha de pădure aflate pe versantul Zamora.

În perioada post-comunistă, castelul a fost retrocedat moștenitoarei pe linie directă, Ioana Cantacuzino, strănepoata Nababului.

Castelul se află astăzi în proprietate privată și a fost deschis publicului larg începând cu anul 2010. De atunci primește, anual, zeci de mii de vizitatori din țară și din străinătate. Turiștii pot vizita curtea, care a fost îmbogățită cu diverse sculpturi realizate de artiști autohton și din străinătate. De asemenea, turiștii au acces la interiorul castelului, în cadrul tururilor zilnice organizate cu ajutorul ghizilor.  

Sursa text: Wikipedia

Vizită la Cetatea Rupea [video]

Niciun comentariu

miercuri, iunie 01, 2022

cetatea rupea

Cetatea Rupea se află în orașul Rupea, din județul Brașov. A fost atestată în 1324 drept castru regal. În secolul al XV-lea, cetatea trece sub administrarea comunității săsești, care face din ea un refugiu. Cetatea a fost extinsă până în secolul al XVII-lea. Se mai numește și Cetatea Cohalmului și are o așezare strategică, aflată la îmbinarea drumurilor ce făceau legătura între Transilvania, Moldova și Țara Românească prin pasurile sud-estice. 

Cândva o ruină uitată, Cetatea Rupea a fost reabilitată și înscrisă în 2013 în circuitul turistic al României pentru a putea fi admirată în toată splendoarea ei.

Ridicată pe Dealul Cohalmului, Cetatea Rupea străjuiește asupra orașului ce îi poartă numele, încă din 1 324, când sașii din zonă s-au răsculat împotriva Regelui Carol Robert de Anjou și s-au refugiat în interiorul cetății. Sașii aflați pe dealurile din împrejurimile orașului au folosit fortificația drept punct de refugiu în timpul atacurilor.

Mai târziu, în 1599, Mihai Viteazul a luat sub asediu cetatea în drumul său spre Șelimbăr. Localnicii nu își doreau ca domnitorul să unească cele trei provincii românești, motiv pentru care domnitorul i-a pedepsit asediindu-le cetatea.

Un alt moment care a marcat existența cetății este asociat cu epidemia de ciumă din secolul XVIII, când populația a fost nevoită să se retragă în cetate pentru a se proteja de boala ce îi amenința.

În trecut, cetatea servea drept centru comercial și meșteșugăresc. Acest fapt se datora situării acesteia la intersecția drumurilor care asigurau legătura dintre Transilvania, Moldova și Țara Românească.

În 1789, cetatea a fost folosită pentru ultima dată pentru rolul său de apărare, la panica provocată de turci. De-a lungul timpului, cetatea s-a degradat semnificativ, chiar dacă localnicii au făcut eforturi constante pentru a păstra vie istoria dintre zidurile fortificației. Cetatea se remarcă prin așezarea pe 3 nivele, sub forma unei spirale ascendente: Cetatea de Sus (cea mai veche), Cetatea de Mijloc (din sec XV – XVII) și Cetatea de Jos (sec. al XVIII-lea). Fiecare dintre cele 3 construcții se distinge prin zidării aparte, din epoci diferite, care surprind evoluția armamentului și a tehnicilor de asediu.

Întreaga suprafață se extinde pe 11 ha, incluzând zidurile masive și impunătoare și curțile interioare. Atmosfera medievală este dată de Turnuri și celelalte corpuri adiacente din jurul cetății. Turnul Porții, Turnul Slujitorilor sau Turnul Slăninii sunt doar câteva din aceste importante construcții care  dau personalitate locului, acestea purtând nume specifice care le trădează diferite particularități. Prin latura vestică a cetății se poate intra în Capelă și în Turnul Cercetașilor, iar pentru o panoramă remarcabilă, o serie de scări conduc spre Căsuța din vârf.

Spre Cascada Vălul Miresei [video]

Niciun comentariu

luni, mai 30, 2022

cascada vălul miresei

Cascada Răchițele numită și Vălul Miresei este situată pe Valea Stanciului, în arealul localității Răchițele din comuna Mărgău, județul Cluj. 

Este una dintre cele mai frumoase cascade din România având o cădere de apă de peste 30 m. Pe timp de iarnă peretele stâncos îngheață, fiind un excelent loc de escaladă pe gheață pentru cei pasionați de acest sport.

O legendă veche amintește că numele cascadei vine de la faptul că demult o mireasă ar fi căzut de pe stâncile abrupte din zona unde este cascada, iar voalul ei a rămas agățat pe stânci. Acolo, nuntașii s-au oprit și au început să plângă, astfel formându-se cascada. În realitate, numele s-ar putea atribui formei cascadei care seamăna cu un voal.

Cascada are două trepte foarte înalte, iar la pragul dintre trepte se află o adâncitură în stâncă. În nopțile cu Lună plină, unii localnici spun că aici se vede silueta unei mirese care privește tristă apa vijelioasă.

Aflată pe Valea Stanciului, cascada este la numai 6 km de localitatea Răchițele din comuna Mărgău, din județul Cluj. În ultimii ani, drumul de acces a fost asfaltat până la un kilometru în apropiere de cascadă, astfel că accesul este facil tuturor turiștilor, indiferent de vârstă. Cine vine cu mașina dinspre Cluj, are de mers 68 de kilometri până la cascadă. 

Zona este și ea deosebit de frumoasă și oferă numeroase locuri de relaxare și picnic la umbra pădurii. De la locul de parcare accesul se face pe jos prin Cheile Vaii Stanciului, cam pentru 15 minute de mers pe jos ... asta dacă nu vă opriți pe parcurs să mai faceți niște poze.




Coborâre în Ghețarul de la Scărișoara [video]

Niciun comentariu

sâmbătă, mai 28, 2022

ghețarul de la scărișoara

În cel mai recent episod din serialul "Descoperă România" ne reîntoarcem la Ghețarul de la Scărișoara.

Peștera Scărișoara sau Ghețarul de la Scărișoara adăpostește cel mai mare ghețar subteran din România. De aici îi vine și numele de „ghețar” iar „Scărișoara” provine de la comuna Scărișoara situată 16 km mai jos, de care aparținea administrativ în vremea când a fost numită astfel. Acum aparține comunei Gârda de Sus, județul Alba.

Intrarea în Ghețarul de la Scărișoara se face printr-un impresionant aven, a cărui gură, cu un diametru de 60 m, se deschide în pădurea din marginea platoului. O potecă îngustă săpată în stâncă și câteva scări metalice ancorate în pereți înlesnesc coborârea celor 48 m cât măsoară adâncimea avenului. Pe fundul lui se păstrează în tot timpul anului un strat gros de zăpadă. Aici se pătrunde în Sala Mare printr-un impresionant portal măsurând 24 m lățime și 17 m înălțime.

Drumul spre peșteră pornește din comuna Gârda de Sus, situată pe valea Arieșului Mare la 32 km amonte de Câmpeni (pe DN75). Din centrul comunei se desprinde drumul carosabil de pe Gârda Seacă pe care se ajunge, după aproximativ 1 km, la gura Văii Ordâncușa. De aici există trei variante. Prima este poteca turistică marcata cu cruce roșie, care mai întâi trece prin cătrumul Mununa și după un traseu de 10 km, ajunge la Peștera Scărișoara. Cea de a doua variantă este drumul asfaltat de pe valea Ordâncușei, de 23 km care duce până în cătunul Ghețar. Ultima și cea mai nouă variantă este pe Valea Gârda Seacă. La 2 km de la gura Urdâncușei pornește un drum forestier prin Mununa până la Ghețar lung de 12 km.

Nu se cunoaște data exactă când a fost descoperită peștera. Cea mai veche mențiune asupra peșterii este făcută de A. Szirtfi în 1847. K. F. Peters și A. Schmidl dau primele informații științifice în 1861, respectiv 1863. Al. Borza studiază repartiția florei și fenologia vegetației din pereții avenului, Emil Racoviță (1927) cercetează formațiunile de gheață iar V. Pușcariu (1934) face o prezentare științifică și turistică. "Rezervațile" Ghețarului sunt explorate de-abia în 1947 de Maxim Pop și Mihai Șerban. După o stagnare de 15 ani, studiul Ghețarului Scărișoara este reluat în 1965 de Iosif Viehmann, Gh. Racoviță, M. Șerban, T. Rusu și V. Crăciun.

Peștera Ghețarul de la Scărișoara face parte din sistemul carstic Ghețar - Ocoale - Dobrești. Este formată în calcare de vârstă Jurasic superior, dispuse monoclinal pe direcția NV-SE, la o altitudine de 1.165 m, la marginea platoului carstic Ghețari - Ocoale. Cândva Valea Ocoale curgea la suprafață. Odată cu dizolvarea în freatic a peșterii Scărișoara apele coboară în subteran. Ieșirea apei la lumină se făcea prin Pojarul Poliței. Continuând dizolvarea, apa coboră în Avenul din Șesuri cu ieșire la suprafață în Izbucul Poliței. Golul rămas uscat al Scărișoarei, în urma prăbușirii avenului de intrare, se umple cu gheață în timpul glaciațiunilor.

Topografia Ghețarului de la Scărișoara este simplă, deoarece peștera reprezintă o încăpere unică cu o dezvoltare totală de 700 m. În mijlocul acestei încăperi se află un imens bloc de gheață, cu un volum de 80.000 m3 și care dăinuie în peșteră de peste 4.000 de ani. Fața superioară a blocului (3.000 m2) formează podeaua Sălii Mari. În partea dreaptă acest planșeu se frânge într-un tobogan abrupt de gheață, care dă într-o zonă, denumită Biserica. Aici apar primele formațiuni stalagmitice de gheață. Aceasta este zona turistică, restul fiind rezervație științifică, cu două sectoare distincte.

În latura din dreapta intrării se află Rezervația Mică, la care se ajunge coborând o verticală de 15 m în rimaia dintre stâncă și gheață. În stânga se află Rezervația Mare, spre care se coboară o verticală de 20 m la baza căreia galeria continuă puternic descendentă. Aceasta este Galeria Maxim Pop. În amândouă rezervațiile, lângă ghețar reapar stalagmitele de gheață, dintre care unele au o existență permanentă iar altele se topesc în cursul verii, dar se refac în forme asemănătoare în lunile de iarnă.

via Wikipedia


La pas prin Peștera Urșilor

Niciun comentariu

joi, mai 26, 2022

peștera urșilor

Peștera Urșilor a fost descoperită în 1975, cu ocazia unei dinamitări executate la cariera de marmură din zonă. Este unul dintre principalele obiective turistice ale Munților Apuseni, ea aflându-se în județul Bihor, în imediata apropiere a localității Chișcău, comuna Pietroasa, la o altitudine de 482 m.

Interiorul se distinge prin diversitatea formațiunilor de stalactite și stalagmite existente, ca și prin cantitatea impresionantă de urme și fosile ale ursului de cavernă - Ursus spelaeus - care a dispărut în urmă cu 15.000 de ani. Pe lângă acesta au mai fost descoperite și fosile de capră neagră, ibex, leu și hienă de peșteră. La intrarea în peșteră se află un pavilion, compus dintr-o sală de așteptare, casa de bilete, un bar, un mic muzeu speologic și un stand cu suveniruri și obiecte artizanale specifice zonei.

Cu o lungime de peste 1.500 m, peștera se compune din galerii aflate pe două nivele: prima galerie, cea superioară, în lungime de 488 de metri poate fi vizitată de turiști, iar cea de-a doua, lungă de 521 m este rezervată cercetărilor științifice.

Galeria superioară, disponibilă vizitării, este compusă din 3 galerii și diferite săli:

Galeria "Urșilor" (sau Galeria Oaselor),

Galeria "Emil Racoviță",

Galeria "Lumânărilor",

Sala Lumânărilor,

Sala Spaghetelor,

Sala Oaselor.

Printre formațiunile de stalactite și stalagmite se remarcă Palatele fermecate, Lacul cu nuferi, Mastodontul și Căsuța Piticilor, Draperiile din Galeria Urșilor, Portalul, Pagodele și ultima sală, Sfatul Bătrânilor, iluminată cu lumânări. Temperatura în peșteră este constantă de-a lungul anului (10 °C), iar umiditatea se menține la 97%.

Numele peșterii se datorează numeroaselor fosile de "urși de cavernă" (Ursus spelaeus) descoperite aici. Peștera era un loc de adăpost pentru aceste animale, acum 15.000 de ani. La bătrânețe, ca multe alte mamifere (ex. elefantul african) ursul de peșteră se retrăgea să moară în același loc ca și strămoșii sau predecesorii săi. Mărturie stau numeroasele cimitire descopertite în peșterile din România (Peștera Bisericuța, Peștera cu Oase).

Peștera a rămas astfel închisă până pe 17 septembrie 1975, când golul subteran a fost deschis artificial prin dinamitarea porțiunii de la intrare, în timpul lucrărilor de exploatare a calcarului (marmură). În puțul deschis a coborât pentru prima dată minerul Traian Curta din localitatea Chișcău. Acesta a parcurs galeria de acces până la Sala Mare.

O primă explorare a peșterii a avut loc la 20 septembrie 1975 efectuată de către grupul de speologi amatori "Speodava" din orașul Dr. Petru Groza (actualul oraș Ștei). Pe baza studiilor complexe întreprinse de Institutul de Speologie "Emil Racoviță" în colaborare cu Muzeul Țării Crișurilor din Oradea, s-au stabilit soluțiile de amenajare și măsurile specifice de protecție. După 5 ani de amenajări la standarde mondiale, la 14 iulie 1980, peștera a fost deschisă vizitatorilor. Anual peștera este vizitată de peste 200.000 de turiști.

Vizită la Panteonul Moților de la Țebea [video]

Niciun comentariu

marți, mai 24, 2022

tebea

Sub denumirea de Panteonul Moților este cunoscut monumentul istoric Cimitirul eroilor din Țebea. Situat lângă drumul european E79, în acest complex se află mai multe obiective care amintesc de vremurile glorioase de luptă ale moților, împotriva nedreptăților sociale, pentru eliberare și unitate națională. 

În cimitir se află biserica satului, mormintele lui Avram Iancu, Ioan Buteanu și Simeon Groza — revoluționari de la 1848, morminte și cruci comemorative ale eroilor din Războiul de Independență al României, din Primul și cel de-al Doilea Război Mondial, Gorunul lui Horea, precum și alți goruni.

Complexul de monumente se află plasat pe o movilă, unde este biserica satului, înconjurată de cimitir. Spre vest de biserică este o poiană, înconjurată de o lizieră de arbori. În poiană, la circa 15 m vest de biserică se află mormântul lui Avram Iancu, considerat centrul complexului. Spre sud de mormântul lui Avram Iancu, la circa 15 m, se află gorunul lui Horea, iar la nord, în lizieră, cam la aceeași distanță, se află gorunul lui Avram Iancu. La sud de gorunul lui Horea, la circa 10 m, se află gorunul lui Ferdinand, iar la est de gorunul lui Horea, la circa 5 m, se află gorunul eroilor libertății. Ceva mai la est se află gorunii reginei Maria și al generalului Berthelot.

La nord de biserică și mormântul lui Avram Iancu, în lizieră, se află monumentele și mormintele eroilor din Războiul de Independență al României din 1877 și din Primul și al Doilea Război Mondial. Tot în liziera de la nord se află, între mormântul lui Avram Iancu și cele ale eroilor din războaie mormintele lui Ioan Buteanu și Simeon Groza.

Cimitirul este înconjurat de un zid și are două intrări, cea principală de la nord spre șosea, cu o alee orientată nord-sud care duce la mormântul lui Avram Iancu și cea secundară la vest, cu o alee orientată vest-est, care duce la gorunul lui Horea. Pe alee, lângă intrarea de la nord se află o serie de plăci omagiale.

În exteriorul complexului, la șosea, se află bustul lui Avram Iancu, executat de Ioan Medruț.

Inițial, pe locul actualei biserici se afla o biserică de lemn, în stilul bisericilor de lemn din zonă. În curtea bisericii se afla un gorun, sub care Horea discuta cu moții despre problemele lor și tot aici a lansat chemarea la răscoala din 1784. Biserica actuală este o construcție de la sfârșitul secolului al XIX-lea. 

La 13 septembrie 1874 aici a fost îngropat Avram Iancu. În 1924, cu ocazia centenarului nașterii sale, societatea ASTRA, al cărei președinte era Vasile Goldiș, a organizat între 28 august–2 septembrie ample manifestări, la care au luat parte regele Ferdinand I, regina Maria, primul ministru Ionel Brătianu, Miron Cristea, Vasile Suciu, Gurie Grosu, Octavian Goga, Alexandru Averescu, miniștri, generali, conducerea ASTREI. În acest scop cimitirul a fost reorganizat, mormântul lui Avram Iancu a fost împrejmuit și degajat — 24 de alte morminte fiind reamplasate — iar în perimetrul său au fost amplasate două tunuri din 1877.

Tot cu această ocazie gorunul lui Horea a fost recondiționat. Între 15–18 august au fost aduse de la Gurahonț osemintele lui Ioan Buteanu, iar de la Rovina cele ale lui Simeon Groza. În aceeași lună au fost strămutate aici circa 75 de morminte ale unor militari români care au căzut în 1916 în luptele de la Petroșani, Vulcan și de pe Jiu.

În vederea vizitei regale a fost dată în funcțiune o haltă CFR, aflată la nord la o distanță de 300 m, haltă legată de cimitir printr-o alee. Vizita regală a avut loc la 31 august, cu care ocazie locul a fost declarat Cimitirul Eroilor Neamului. Regele Ferdinand a plantat un gorun. De asemenea, au fost plantați goruni în numele reginei Maria și al generalului Berthelot.

Inițial, mormântul era de pământ, conform obiceiului Crucea de la căpătâi a fost donată de preotul Ioan Tisu (al doilea), care pregătise crucea pentru propriul său mormânt. Mormântul este acoperit cu o lespede de marmură gri inscripționată, sculptată de Gheorghe M. Cantacuzino, și este înconjurat de un gard de beton ornat cu lanțuri. Mormântul este clasificat monument istoric cu codul LMI HD-IV-m-A-03501.

Gorunul lui Horea este un monument istoric, un gorun vechi de circa 400 de ani, cu circumferința de 9 metri, aflat în Cimitirul Eroilor (Panteonul Moților) din satul Țebea, județul Hunedoara. Sub acest copac, în anul 1784, Horea i-a chemat la luptă pe moții adunați, îndemnându-i la răscoală. În apropierea gorunului la circa 15 metri mai la nord este îngropat Avram Iancu, decedat la 10 septembrie 1872.

Declinul gorunului se presupune că a început în 1891–1892, odată cu construirea noii biserici (biserica cu tricolor), când, lângă gorun au fost depozitate cărămizile necesare construcției, ceea ce a creat un sol local arid. Pentru a fi protejat de distrugerea prin uscare și putrefacție, în anul 1924 a fost legat cu cercuri de oțel și cimentat în interior. Pentru a permite dezvoltarea coroanei, trunchiul arborelui a fost retezat la înălțimea de 9 metri, de unde s-a dezvoltat o creangă laterală.

Cu ocazia restaurării din 1947 aproape tot trunchiul a fost îmbrăcat în ciment, pe care s-a realizat modelul cojii de către sculptorul Radu Moga-Mânzat. Pentru susținerea crengii laterale, în 1977 a fost construit un stâlp de beton. Această ultimă creangă laterală a fost ruptă de puternica furtună care s-a abătut asupra regiunii în 19 iulie 2005.Stâlpul de beton, nemaifiind necesar, a fost demolat. Actual, din gorun nu mai există decât sarcofagul de beton al trunchiului.

Din ramura ruptă în 2005 s-a cioplit o cruce de 1,8 m, Crucea lui Horea, amplasată alături de mormântul lui Avram Iancu. Inaugurarea crucii a avut loc la 30 aprilie 2006. 

Descopera Romania - Vizita la Cetatea Devei

Niciun comentariu

joi, noiembrie 11, 2021

cetatea devei

Cetatea Devei este atestată documentar în 1269. Monument istoric, devenit simbol al Devei, cetatea, în forma pe care o are în prezent, este un punct important turistic, stârnind interesul vizitatorilor atât prin ruinele ei cât și prin poziția sa care domină orașul. 

Monument istoric și de arhitectură laică, Cetatea medievală a Devei a fost construită la mijlocul secolului al XIII-lea pe Dealul Cetății, un con vulcanic cu altitudinea de 378 m.

Prin poziția sa strategică deosebită, cetatea a păzit din înălțimea ce domina orașul Deva, secole de-a rândul, ieșirea și intrarea în Transilvania pe valea Mureșului. S-au descoperit aici urme de locuire din neolitic și din epoca bronzului iar prezența unor blocuri de piatră cioplită, cu caracteristicile tăieturi în formă de coadă de rândunică, îi face pe arheologi să intuiască rămășițele unei fortificații dacice.

De-a lungul existenţei sale, cetatea a avut rol de apărare împotriva tătarilor și a altor potențiali dușmani care urmăreau ocuparea regiunii, a fost refugiu pentru nobili în fața răscoalelor țărănești, reședință nobiliară, închisoare și garnizoană şi a asigurat protecția călătorilor și a comercianților care circulau în lungul Văii Mureșului.

Istoria Cetății Deva este însoțită de numeroase mituri şi legende, despre zâne, pitici, balauri și voinici, despre tunelurile subterane care ar duce spre Castelul Corvinilor din Hunedoara.

Poate cea mai interesantă legendă arată că un pietrar pe nume Kelemen încearcă să construiască Cetatea Devei împreună cu alţi 12 meşteri, însă absolut tot ce construia ziua se dărâma noaptea, asemănarea cu meşterul Manole fiind evidentă. Pentru a duce la capat proiectul, ei au stabilit să o jertfească pe prima soţie care le aduce mâncarea în ziua următoare, iar cenuşa ei sa fie amestecată cu tencuiala. Soţia lui Kelemen, numită tot Ana – ca în legenda lui Manole -, a fost sacrificată, iar construcţia s-a finalizat.

Dincolo de legende şi poveşti frumoase, conform unor cercetări arheologice recente, activitatea de pe Dealul Cetăţii începe în epoca neolitică, aici fiind descoperite terasele care atestă cultura Coţofeni, specifică triburilor de războinici şi crescătorilor de animale din epoca bronzului.



Vizita la Castelul Corvinilor [video]

Niciun comentariu

joi, octombrie 14, 2021

castelul corvinilor


Castelul Corvinilor, numit și Castelul Huniazilor sau al Hunedoarei, este cetatea medievală a Hunedoarei, unul din cele mai importante monumente de arhitectură gotică din România. Este considerat unul dintre cele mai frumoase castele din lume, fiind situat în „top 10 destinații de basm din Europa”

Vara trecută am avut norocul sa ajung la unul din obiectivele turistice din tara pe care le aveam pe lista de dorinte.

“Legenda vie a Transilvaniei”, considerat cel mai mare monument medieval din sud-estul Europei și castelul unde ar fi fost întemnițat Vlad Țepeș, celebrul prinț valah, inspirație pentru un și mai celebru personaj, Dracula, Castelul Corvinilor este situat în centrul județului Hunedoara, în orașul cu același nume.



Sute de mii de turiști îi trec, anual, pragul însă puțină lume știe că prima fortificație de piatră de la Hunedoara a fost datată în secolul XIV. Este vorba despre castrul regal, ale cărui ziduri, cu grosimi de până la 2 metri, au fost construite din blocuri de calcar dolomitic și piatră de râu, direct pe stâncă.

Construit la mijlocul secolului al XV-lea, Castelul Corvinilor a fost opera liderului militar Ioan de Hunedoara, care a construit structura impunătoare peste rămășițele unei vechi întărituri.

Castelul Corvinilor este împărțit în mai multe secțiuni precum Sala Dietei, Sala Cavalerilor, Turnul buzduganelor și Bastionul alb. Castelul are în componență numeroase turnuri circulare și dreptunghiulare care erau folosite atât pentru apărare cât și pentru încarcerarea prizonierilor.

Structura spectaculoasă a fost elaborată în stilul arhitectural gotic. Castelul Corvinilor a fost păstrat în stare impecabilă în timpul vieții lui Ioan de Hunedoara, însă, după ce acesta a murit, Castelul Corvinilor a trecut printr-un declin rapid.

Numeroase legende au fost asociate de-a lungul timpului cu Castelul Corvinilor. Deși, cel mai probabil, asta nu ar putea fi adevărat, turiștilor li se spune că Vlad Țepeș a petrecut în jur de șapte ani în temnițele Castelului Corvinilor, eveniment care l-a făcut pe domnitor să înnebunească mai târziu în viață, scrie Atlas Obscura.

În curtea Castelului Corvinilor, alături de capela zidită pe vremea lui Ioan de Hunedoara, mai este situată o fântână cu o adâncime de 30 metri. Potrivit legendelor, fântâna a fost săpată de prizonieri turci, cărora li s-a promis libertatea doar dacă vor ajunge până la apă. Însă, după 15 ani de muncă, atunic când prizonierii au terminat fântâna, stăpânii nu și-au respectat promisiune. Astfel, legendele spun că o inscripție făcută pe zidul fântânii spune „Apă ai, inima n-ai”.

Castelul Corvinilor a fost restaurat și transformat în muzeu, fiind considerat cel mai bine conservat monument medieval din sud estul Europei. Arhitectura impresionantă atrage acum turişti din toată lumea. Aceştia sunt mai ales impresionaţi de aspectul exterior, interiorul castelului fiind afectat de-a lungul vremii de numeroase incendii.

Din păcate în interior castelul nu este foarte îngrijit, cu săli prost luminate şi fără un traseu marcat în aşa fel încât să parcurgi coerent tot castelul. Nici personalul nu manifestă suficientă disponibilitate faţă de turişti, nu sunt puţini cei care se plâng de serviciile proaste. Dacă te hotărăşti totuşi să vizitezi castelul te sfătuim să soliciţi ghidul audio care oferă informaţii interesante.

Ca urmare a numărului mare de turişti care vizitează anual castelul, 300.000 în 2016, în vecinătate urmeză să apară alte obiective turistice: un parc de aventură pe nu mai puţin de 5 hectare, un restaurant şi un hotel de lux.

La pas prin Cetatea Sighișoara [video + foto]

Niciun comentariu

luni, octombrie 04, 2021

Sighișoara

Să poți să mergi la pas la primele ore ale dimineții prin Cetatea Sighișoara este un adevărat noroc dar și o plăcere. Vei putea să admiri de unul singur toate clădirile si străzile si sa imortalizezi toate obiectivele fără a fi deranjat de mulțimea de turiști care în mod tipic ajunge aici.

La Sighișoara am mai ajuns de câteva ori până acum și am avut ocazia să mai imortalizez câteva lucruri despre celebra cetate medievală.

Un prim clip mai scurt, am făcut aici:


La fel, aici veți regăsi câteva instantanee:


Tot in această postare puteți citi câteva lucruri și despre Scara Școlarilor:

Acum, plimbarea din acest an a avut loc într-unul din cele mai propice momente... la prima oră. Așa am reușit să mă plimb nestingherit alături de copiii și liceeni care se îndreptau spre școlile și liceele care funcționează în clădirile din cetate.

Turul meu s-a concentrat mai mult pe zone pe care nu apucasem să le văd la precedenta vizită.


O fereastră spre viața medievală, un loc romantic, cu străzi înguste și case fermecătoare – toate acestea fac din Sighişoara un oraș bogat în cultură și istorie. Sighişoara a fost fondată în secolul al XII-lea de sașii care s-au stabilit aici, invitaţi de către regele maghiar Gheza al II-lea. La început se numea Castrum Sex și ocupa doar platoul superior al Dealului Cetăţii. Sistemul de apărare impresionant care a făcut-o să fie cea mai greu de cucerit dintre toate cetățile din Transilvania a fost construit în secolul al XV-lea, datorită prosperității aşezării. Acesta consta din 14 turnuri, fiecare construit și apărat de câte o breaslă meşteşugărească. Nouă dintre turnurile originale mai stau în picioare şi pot fi în continuare admirate.

Vă invit să descoperiți restul poveștii într-un nou episod din seria Descoperă România.







Citește-ne și pe Google News

watchshop.ro
Nu pierde
© all rights reserved
made with by templateszoo